FILM / FOCUS România la Şcoala de Vară de la Uherské Hradiště

Entuziasm, începuturi, avânt şi prăbuşire

Cu documentarele ştiinţifice ale lui Gheorghe Marinescu din anii 1899 şi 1900 a început un întreg şir al „începuturilor fără sfârşit" din istoria cinematografiei române, al recordurilor şi premierelor mondiale de nimeni confirmate, al drumurilor nou deschise, care, în cele din urmă, nu au dus nicăieri, şi al aşteptărilor neîmplinite. Istoria filmului românesc este povestea unor încercări entuziaste şi a unor vise cu un final iniţial fericit, care, însă, după un an sau doi nu mai interesau pe nimeni şi, mai ales, pe care nimeni nu le-a continuat.
Un alt început promiţător înregistrat de cinematografia românească şi în acelaşi timp o premieră mondială urmată de o cădere dureroasă a fost filmul Independenţa României din anul 1912. La momentul apariţiei sale a fost cel mai lung film de ficţiune din lume. În perioada interbelică au urmat câteva succese sporadice (rareori la nivel internaţional) care nu au făcut decât să confirme că, într-adevăr, „cu o floare nu se face primăvară". Nici cu două sau cu trei. În total, în perioada interbelică, în România au fost produse mai puţine filme de ficţiune decât, de exemplu, în Cehoslaovacia într-un singur an. Oricum, aproape fiecare nou film românesc era întâmpinat de presa română cu acelaşi entuziasm şi, de obicei, cu aceleaşi titluri de ziar „În sfârşit avem un adevărat film românesc", „Cinematografia noastră e din nou pe lume / a renăscut în sfârşit / s-a trezit din morţi" etc.
După război, de succes internaţional şi de diferite premii la festivaluri (în principal la Cannes) s-au bucurat de-abia începând din 1957 La „Moara cu noroc" (Victor Iliu, 1957), S-a furat o bombă (Ion Popescu Gopo, 1961), Pădurea spânzuraţilor (Liviu Ciulei, 1965) şi Răscoala (Mircea Mureşan, 1966). Aşa cum se ştie, aceste succese (care au rămas individuale în ciuda unei producţii relativ bogate pe plan cantitativ), nu au determinat în România apariţia unei mişcări sau tendinţe de tip „nou val".
Câţiva dintre membrii Generaţiei '70 (în special Dan Piţa şi Mircea Veroiu), dar şi personalităţi din afara acestei generaţii (Mircea Daneliuc, Lucian Pintilie sau Iulian Mihu) au reuşit, câţiva ani mai târziu, să se continue cel puţin „singuri pe sine", adică să creeze, fiecare dintre ei, un stil individual de excepţie, convingător, personal, pe care să-l confirme în timp. Ceea ce a funcţionat foarte bine cel puţin în anii '70 şi în prima jumătate a anilor '80.
Probabil cea mai dramatică din şirul de prăbuşiri din istoria cinematografiei române s-a înregistrat în anii '90, culminând cu fatidicul an 1999, când în România nu a fost turnat nicun film de ficţiune. Un an mai târziu însă s-a produs „miracolul", care şi astăzi continuă cu succes, al Noului Val Românesc. Pentru România acest „nou val" este atât de important tocmai pentru că, pentru prima dată în cinematografia românească a apărut o mişcare, o tendinţă, un val, „ceva" care a confirmat aşteptările şi entuziasmul iniţial, ceva care are consistenţă şi coerenţă, ceva ce a continuat în „altceva" şi în care cineva a continuat şi a persistat, ceva ce a reuşit să impună în cinematografia mondială o amprentă românească, un „brand" românesc convingător, recognoscibil şi în principal recunoscut în termeni de calitate artistică. Poate că acum, în sfârşit, trăim o adevărată „primăvară cinematografică românească" şi avem toate motivele să ne bucurăm de ea. Mai mult, o confirmă şi o argumentează un număr convingător de „rândunele".