„Busola literară” – nou proiect de promovare a literaturii contemporane românești în Polonia
Busola literară – se dorește a fi o călăuză prin atelierele creatoare ale scriitorilor români contemporani încă nedescoperiți de publicul polonez sau ale căror noi cărți nu și-au găsit încă drumul spre Polonia. Busola dezvăluie calea cea mai scurtă spre punctul cardinal al literaturii bune, îndemnând cititorii, traducătorii și editorii polonezi la expediții prin noi ținuturi ale imaginației literare românești.
Busola ne indică azi:
VIAȚA ȘI ÎNTOARCEREA UNUI HALLE, de Alexandru Potcoavă
„Saga
de familie, bildungsroman și epopee istorică, Viața și întoarcerea unui
Halle este povestea unui timișorean născut în Austro-Ungaria și devenit
după 1918 cetățean român. Prin ochii lui de contabil și, mai apoi, de
administrator de hotel ni se conturează o frescă inedită a Timișoarei din
perioada interbelică. Deși tihnit și cosmopolit, orașul n-a fost ferit de
turbulențele ideologice din anii ’30, care au provocat tensiuni între etniile
conlocuitoare. Viziunea lui Halle Rezső asupra evenimentelor ce culminează cu
rebeliunea legionară și atacul Reich-ului împotriva Iugoslaviei
ilustrează cu realism și o ironie «la firul ierbii» această lume tulburată, căci
în hotelul unde lucrează protagonistul sînt cazați în 1940 ofițerii Wehrmacht-ului,
sosiți în Banat cu Misiunea militară germană.
Perspectiva obiectivă, uneori tăioasă,
alteori încărcată de un umor negru, e asigurată și de faptul că Halle e un
evreu convertit la creștinism. Asta îl situează între lumi care îl resping
deopotrivă. În toiul celui de-al Doilea Război Mondial, dat afară din serviciu
din pricina legilor antisemite, Halle se refugiază în Ungaria, unde i se mai
permite încă să muncească, însă își lasă familia acasă. Ia cu el, pe lîngă
propriile povești, și pe cele ale soției cu origini elvețiene și maghiare și le
împărtășește colegilor din lagărul în care ajunge în 1944, atunci cînd statul
ungar îi strînge și pe evreii botezați, trimițîndu-i la muncă forțată.
Halle Rezső dispare în război.
Întoarcerea sa, îndelung așteptată de familie, se produce prin rememorările
unui supraviețuitor din lagăr și ale fiicei Julianna, într-un roman de o
intensitate dureroasă semnat de strănepotul său.” (Radu Pavel Gheo)
Coordonatele de localizare a cărții:
Editura Polirom, Iași, 2019, 340 pg.
Cine este Alexandru Potcoavă?
Alexandru
Potcoavă (n. 1980,
Timișoara). A publicat alexandru potcoavă iar bianca sta-n alex
(poezie, Marineasa, 2001; Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din
România, filiala Timișoara), Pavel și ai lui (roman, Brumar, 2005), Șoimii
patriei trebuie să fie întotdeauna veseli!(roman, Tracus
Arte, 2011), Ce a văzut Parisul (proză scurtă, Herg Benet, 2012), Într-o
zi nu ne vom mai recunoaște (poezie, Casa de Editură Max Blecher, 2016), Viața și întoarcerea unui Halle (roman, Polirom, 2019). A
fost inclus în mai multe antologii din România, iar o serie de texte i-au fost
traduse în engleză, franceză, germană, italiană, maghiară, croată, slovacă,
turcă, greacă și ebraică. Este membru al PEN Club România. Participant în programul internațional CELA 2019-2023, dedicat scriitorilor și traducătorilor.
Conduși de busolă, Veni, legi, dixi (ah, latina: am ajuns, am citit, am spus):
„Nu doar că e o carte foarte bine scrisă, plină de umor și excelent documentată, dar are și un subiect major: Rudolf (Rezsö) Halle, evreu germanofon timișorean, își rememorează în lagărul de concentrare nazist de la Közseg viața și ascendența, făcînd astfel un compendiu de istorie transnațională care leagă laolaltă destine nemțești, maghiare, românești, evreiești, elvețiene și produce un mesaj puternic despre traversarea unei istorii ostile de către omul oarecare. (…)E un roman bogat, care acoperă spațial cam toată Europa Centrală, coborînd în timp pînă în secolul al XV-lea, fără să dea senzația de lăbărțare. Alexandru Potcoavă mixează surse documentare fantastic de diverse (istoria fotbalului local, folclorul evreiesc, povestea instituțiilor și clădirilor timișorene, muzica și cinema-ul anilor ʼ30, istoria numeroaselor schimbări de graniță din zonă) cu un talent neobișnuit, integrîndu-le într-o țesătură narativă solidă și făcîndu-le să vorbească despre aceeași temă majoră. O frumoasă reușită.” [Doris Mironescu, Dilema veche]
„Romanul lui
Alexandru Potcoavă mi se pare cu atît mai bun cu cît are curajul de a pune
degetul pe o rană lăsată deschisă de idolatrii interbelicului românesc: nimic
din „frumusețea acelor ani“, din farmecul discret al burgheziei care se trosnea
cu flori la șosea, ci o privire lucidă, obiectivă, care pune documentarea
înaintea acestei patine comerciale îndesat exploatate în ultimii ani.
Interbelicul nu a fost frumos! Interbelicul a însemnat sărăcie cumplită pentru
majoritatea populației României, a însemnat dictaturi, instabilitate politică
și crimă. Asta o spune istoria, nu un autor sau altul.
Este, cred, cel
mai documentat roman autohton pe care l-am citit în ultimele decenii: de la
numele tuturor jucătorilor din echipele de fotbal ale Timișoarei la prețul unui
ou în timpul războiului, nimic nu e lăsat la întîmplare sau în necunoscut. Și,
pe deasupra, cred că dă naștere unui personaj care, dacă istoria literaturii e
„dreaptă“, va rămîne.” [Bogdan-Alexandru Stănescu, Observator cultural]
„Cartea e deopotrivă o frescă socială, o geografie a unor toposuri gri, cu un discurs narativ modern, închegat și în speță ancorat într-un real brutal, autentic, verosimil, trădînd un efort impresionant de documentare la detaliu. Fără doar și poate, romanul regalează lectorului sfaturi de călătorie înspre infern, într-un infern deopotrivă interior și exterior, în a cărui proximitate ne plasează întîmplarea, hazardul, vremurile ce vremuiesc omul; o carte pe cît de tulburătoare, împovărătoare, pe atît de captivantă și solidă, ce se cere digerată pe-ndelete, chiar și (ori mai ales!) în timpuri de criză.” [Ioana Cistelecan, optmotive.ro]
Vreți să vă convingeți? Busola vă dezvăluie un fragment din carte:
„Aș putea zice că luna martie a anului 1941 a fost pentru mine ultimul respiro în Timișoara. Nu spun că acele zile au fost lipsite de evenimente, însă, în afară de unul ce-a avut loc chiar la debut, pe restul le-am aflat citind ziarul german.
La început a fost a șasea „Duminică a tocanei”, Eintopfsonntag. O dată pe lună, cei înscriși în comunitățile de vecinătate trebuiau să gătească pentru prânz un singur fel, iar banii economisiți să-i doneze pentru hrana germanilor nevoiași. Echipe de băieți și fete îți veneau la ușă cu cutia de colectă și te raportau dacă nu le deschideai. Mai lipsea doar să-și bage nasul în bucătărie, să verifice dacă ai tocană în oală. Ca de fiecare dată, le-am plătit. Comunitatea aceasta era o formă de organizare adusă la oraș de șvabi din lumea satului lor, unde toți locuitorii unei ulițe, la porunca „tatălui de vecinătate” ales dintre bătrâni, se ajutau să-și ridice gospodăria ori erau judecați și împăcați înainte să-și dea foc la case unul altuia. Pe vremea când m-am înscris cu soția în Nachbarshaft-ul de care aparține strada noastră – iar germanii s-au bucurat să aibă doi cotizanți în plus –, copiii trimiși să facă colecta te salutau respectuos cu Grüss dich Gott!, „Dumnezeu să te binecuvânteze!”. Acum însă se răsteau la tine cu Heil Hitler!, ridicând țeapănă mânuța dreaptă”. ...[citește mai departe aici]
Vă așteptăm impresiile de lectură pe adresa warszawa@icr.ro!
