„Busola literară” – nou proiect de promovare a literaturii contemporane românești în Polonia
Busola literară – se dorește a fi o călăuză prin atelierele creatoare ale scriitorilor români contemporani încă nedescoperiți de publicul polonez sau ale căror noi cărți nu și-au găsit încă drumul spre Polonia. Busola dezvăluie calea cea mai scurtă spre punctul cardinal al literaturii bune, îndemnând cititorii, traducătorii și editorii polonezi la expediții prin noi ținuturi ale imaginației literare românești.
Busola ne indică azi:
ARHIVELE DE LA MONTE NEGRO, de Octavian Soviany
Un ofițer ciung de o mână și probabil bolnav de schizofrenie, o misterioasă femeie în doliu, un bătrân epileptic poreclit Dostoievski, Liuba și Nastenka, pălăria de mexican a lui Kostas Venetis, subteranele de la Monte Negro, unde se pregătește revoluția mondială... Sunt numai câteva dintre piesele unui caleidoscop coșmaresc pe parcursul căruia nu se știe exact cine visează pe cine sau cine povestește ce. Amestec de poem oniric și de narațiune alegorică în maniera cărților apocaliptice din Veacul de Mijloc - Arhivele de la Monte Negro îl poartă pe cititor prin măruntaiele unui univers concentraționar care e, pe rând, închisoare, ospiciu, bordel, circ și varieteu, mănăstire și groapă comună - aflat sub tirania Fratelui Stareț. Căutarea tatălui devine astfel pretextul unei călătorii dantești - probă a labirintului la capătul căreia mijește parcă și o rază palidă de speranță... Concepută ca un puzzle de secvențe cinematografice, alcătuită din crâmpeie între care există mai degrabă tensiuni decât consonanțe, mixtum de vis și istorie, cartea lui Octavian Soviany exclude orice lectură comodă, seduce și contrariază în același timp.
Coordonatele de localizare a cărții:
Editura Polirom, Colecția Cartea Românească, Iași, 2012, 232 pg.
Cine este Octavian Soviany?
Octavian Soviany s-a născut pe 23 aprilie 1954, la Brașov. A urmat cursurile Facultății de Filologie ale Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, devenind ulterior doctor în filologie la Universitatea din București. Poet, dramaturg, critic literar, dar mai ales un prozator de excepție, Octavian Soviany a lucrat mult timp profesor de limba și literatura română (Colegiul Național „Mihai Eminescu” din București. A publicat până acum peste 15 volume de poezie (printre care: Ucenicia bătrânului alchimist, debutul său din 1983, Cartea lui Benedict, Alte poeme de modă veche, Scrisori din Arcadia, Dilecta, Pulberea, praful și revoluția, Dicționarul de rime, Călcâiul lui Magellan, Apocalipsul suav sau Ariete pentru dublu flaut, în tandem cu Șerban Foarță), romane – Viața lui Kostas Venetis, Moartea lui Siegfried, Arhivele de la Monte Negro, Năluca, Casa din Strada Sirenelor, seria Lelian (Micul saturnian, Îmbarcarea către Cythera), teatru, critică și istorie literară (Textualism, postmodernism, apocaliptic sau Cinci decenii de experimentalism), a tradus din franceză nenumărați autori (Baudelaire, Verlaine, Dumas sau recenta Istoria familiei Sanson, jurnalul ultimului descendent al celei mai mari dinastii de călăi ai Franței, un proiect aparte de istorie), cartea de memorii Am fost un copil reușit?, și a scris de-a lungul timpului mii de articole despre cărți aproape în toate revistele de literatură și de cultură din țară. Pe lângă nenumărate premii acordate pentru bogata activitate, a fost decorat cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler, acordat de Președintele României (2004).
Conduși de busolă, Veni, legi, dixi (ah, latina: am ajuns, am citit, am spus):
„Amestec de istorie şi ficţiune, uzînd de un limbaj suculent şi de o frază nervoasă, sigură pe ea, poematică şi încărcată de tensiune, Arhivele de la Monte Negro îl prind pe cititor în mrejele secvenţelor concentrice şi ambigue, ducîndu-l pe nesimţite cu ele către marea întîlnire finală (doar sugerată), şi reuşesc această performanţă fără un epic cursiv şi linear. [...] Naraţiune alegorică şi iniţiatică (traversări ale infernului, succesive probe ale ieşirii din labirint), roman decadent şi poem oniric, Arhivele de la Monte Negro amestecă visul, ficţiunea şi istoria într-o scriitură intertextuală de mare virtuozitate şi rafinament lingvistic.”[Adina Dinițoiu, „Observator cultural”]
„Soviany publică acum un nou roman de o poezie ieșită din comun. Deși pagina de gardă menționează faptul că ne aflăm pe tărâmul prozei, nu cred că i-aș da vreodată alt verdict cărții în afară de proză poematică.” [Evelina Bidea, bookaholic.ro]
„Încă o dată Octavian Soviany confirmă faptul că stilul său inconfundabil se regăseşte nu doar în imaginarul apocaliptic sau în personaje cu rădăcini aristocratice şi istorii întunecate, ci într-un limbaj cu substanţă, dintr-o altă epocă, pe care îl mânuieşte ca unul „de-al casei”, cu dezinvoltura vorbirii cotidiene.” [Anamaria Blănaru, bookmag.eu]
„Octavian Soviany propune o suprapunere de paradigme: cea a romanului gotic și de mister cu cea a arhivei care condensează fragmentar cunoașterea. Una din mărcile Arhivelor de la Monte Negro este intertextualitatea, trimiterile către onirismul cu valențe kafkiene și romantice, scriitura valorificând din plin aceste resurse. [...] Cartea per ansamblu aduce în atenție o lume obsesivă care te cucerește mai degrabă prin atmosferă, prin curiozitatea pe care o stârnește cititorului, decât prin poveste. Amestecul de cruzime, senzualitate și utopie recomandă romanul lui Soviany drept o experiență de lectură provocatoare și greu de uitat, în compania unui prozator experimentalist original.” [blog.libris.ro]
Vreți să vă convingeți? Busola vă dezvăluie un fragment din carte:
„Cu puţin înainte de naşterea mea, tatăl meu se
stabilise într-o ţară îndepărtată.
Am copilărit într-o abaţie acoperită de
iederă. Îmi amintesc de pupitrele negre din oratoriu, de bătaia domoală a clopotului
care chema la utrenie, parcă şi de nişte cuiburi legănate de vânt într-un colţ
luminos de grădină.
Înainte de a pleca, tatăl meu
poruncise ca toate portretele sale să fie distruse.
Mai rămăseseră doar uniformele de
paradă, pe care eram pus să le scutur de praf, duminica, după ce se săvârşea
liturghia, fără să-mi scot hăinuţele albe de ministrant.
Uneori, nişte mesageri morţi
aproape de oboseală aduceau maldăre de scrisori, pe care recunoşteam pecetea
tatălui meu. Dădacele le citeau la lumina lămpilor cu acetilenă, sub portalul
înalt, pe care se zugrăviseră crucea şi trandafirul.
Mult timp am luat lecţii grele şi
lungi cu sora Francisca. Mi se cerea să învăţ pe de rost lista societăţilor
filantropice pe care tatăl meu le înfiinţase în marile metropole ale
continentului.
Mi s-a spus că acum este paznicul
unui far şi că are de suferit din pricina liliecilor care se încurcă tot timpul în pulpanele redingotei
sale albastre ca cerul.
Apoi, într-o bună zi, lecţiile au
încetat fără nici o explicaţie. Eram lăsat să hoinăresc ceasuri întregi prin
grădina năpădită de bălării.
Aici îi întâlneam pe foştii
slujitori ai tatălui meu: lachei bătrâni, cărora le tremurau îngrozitor
mâinile, oamenii de la grajduri care semănau cu nişte motani costelivi,
rândăşiţe scheletice, citindu-şi din mers breviarele cu încuietori de metal.
Câteodată încercau să mi se
adreseze, într-o limbă necunoscută, care semăna vag cu italiana.
Apoi am fost anunţat că urmează
să plec într-o călătorie: tatăl meu mă invitase să-l vizitez.
De atunci călătoresc în tovărăşia
acestui vizitiu care are o tuse uscată de ftizic şi nu poate struni bine caii
din pricina oboselii.
Traversăm ţinuturi ceţoase. Din când în
când, se pot desluşi, prin negura groasă, firmele unor staţii feroviare, lumina
de la ferestruicile unui turn, nişte fiinţe lăptoase, plutind deasupra unui
câmp îngheţat de instrucţie.
Uneori mi se pare că aud vocea tatălui
meu pronunţându-mi răspicat numele. Dar nu e decît cântecul unui chefliu care
trece prin ceaţă, bălăngănindu-se.
Mi se îngăduie totuşi să port o
steluţă aurie pe reverul vestonului.”... [citește mai departe aici]
Vă așteptăm impresiile de lectură pe adresa warszawa@icr.ro!
