Octavian Soviany
ARHIVELE DE LA MONTE NEGRO [fragment]
„[...] Monte Negro se numeşte ciudata construcţie azvârlită pe spinarea unui deal
alungit care seamănă cu cocoaşa unei cămile.
Aici poposesc mai cu seamă cei ce
doresc să-şi refacă viaţa în colonii: suverani detronaţi, miniştri căzuţi în
dizgraţie, prostituate îmbătrânite, câteva onctuoase sutane liliachii.
La intrare, fratele-portar îţi face o reverenţă,
apoi eşti lăsat în seama vivandierelor.
O, nelipsitul hamburger a pătruns până şi în
această cantină de la subsol unde un acordeonist fără picioare cîntă Marşul Radetzky.
Inventive spirite ale focului
manipulează maşini de tocat destinate să sature un imperiu de guri care
salivează.
Castelul
are provizii de carne pentru încă o mie de ani.
Primim şi nişte pesmeţi soldăţeşti, cu
care întingem în sosul roşu ca sângele. Deodată,
în mulţimea femeilor care mişună-n jurul fratelui-bucătar mi se pare c-o
recunosc pe Maria-Christina.
Mă priveşte cu ironie. Apoi mă întreabă dacă nu
vreau să cumpăr nişte broşuri. Acestea
sunt amintirile mele dintr-o casă de toleranţă.
...........................................................................
Iată-mă gol, întins pe o lespede
dreptunghiulară de piatră.
O persoană în alb (probabil o
soră de caritate) îmi scoate acul din braţ.
Afară sunt mormane mari de
pământ şi gropi uriaşe, pe marginea cărora poţi să descoperi urmele focurilor
de tabără şi ale bucătăriilor de campanie.
Femeia (pe care o cheamă Cheia
Visurilor) murmură cu tristeţe:
- Aici a fost atelierul de
croitorie, dincoace cizmăria. Peste drum, prăvălia băcanului.
Ne petrecem noaptea în cabina
unui excavator părăsit. Către miezul nopţii, ea aduce un braţ de lumânări şi o
scăpărătoare. Până la ivirea zorilor, ardem plângând lumânări. Vorbim despre
prăvălioarele de coloniale şi despre faţada albastră a fabricii pe care era
pictată o reclamă de macaroane. Ne amintim de mica arhiducesă, care a emigrat,
se pare, în Australia.
Cheia Visurilor aprinde ultima
lumânare.
Acum se poate observa că
gropanele sunt locuite. Pe marginea uneia dintre ele, un bătrân ciolănos se
chinuieşte să aprindă un primus. Nişte başoalde balcâze ies dintr-o văgăună,
zăngănindu-şi centurile ruginite de castitate. Un mascul, costeliv şi păros,
încearcă să le muşte de fese. Are mădularul retezat aproape din rădăcină.
Aceştia sunt foştii stăpâni ai
castelului, cei despre care scrie în cărţile de istorie.
Odinioară aici se întindea
pajiştea unde poposeau căsuţele-vagon ale circului. Dispozitive ascunse cu
grijă în spatele gardului viu suflau în aer minunatele sfere, de toate mărimile
şi de toate culorile. Noi primeam plase de fluturi şi costumaşe de zbor, care
se terminau cu aripi caraghioase de rîndunică. Trambulinele ne azvârleau până
la înălţimea coşurilor roşii de cărămidă. Îmi amintesc că verişoarele aveau
genele date cu bronz auriu şi purtau nişte coroniţe de hârtie strălucitoare, pe
care Kostas Venetis le pescuia de pe fundul unui joben.
Cheia Visurilor îmi întinde un
măr. Are faţa scăldată în lacrimi. Aripile îi atârnă pleoştite pe lângă
uniforma albă de infirmieră.
............................................................................
Mă voi confesa acestei
necunoscute, care nu e Maria-Christina:
- Sunt ultimul vlăstar al unei
rase aristocratice.
Locuiesc într-o magherniţă
sumbră, un fel de conac rămas aproape fără acoperiş.
Lanternele magice proiectează pe
pereţii golaşi ai salonului circular filmul existenţelor mele anterioare.
Iată-mă alături de vărul care a
căzut pe urmă la Solferino, urcând clinele verzi ale unei coline în asfinţit.
Din trăsurelele lor de mahon ne surâd micile noastre prietene: Maria-Luisa,
Maria-Antonia, Maria-Augusta.
Regimurile republicane mă privesc
cu oroare, lista păcatelor mele scandalizează epoca democrată a usturoiului.
Odinioară luam lecţii de alchimie
de la magii Iranului, frecventam şcolile de astrologie şi societăţile
teosofice.
Am fost o vreme şlefuitor de
diamante într-un orăşel olandez.
Mă văd pe puntea unei nave cu zbaturi,
străbătând apele mocirloase ale unui fluviu american. Malurile, ticsite cu
statuile colosale ale strămoşilor ascund, în spatele perdelelor de liane,
saloane de dans, magazine de păpuşi luminate feeric, cabinete de cosmetică unde
sticluţele de pomadă se dau doar în schimbul unor scalpuri pline de sânge.
Sunt oaspetele unei cazarme din
Vera Cruz unde se trage la sorţi plutonul de execuţie, sosesc tocmai la vreme
pe cheiurile Genevei pentru a fi martorul unui atentat săvârşit cu capătul unei pile şi pentru a mă
îngrozi de chipul patibular al lui Luigi Lucheni.
Cât de dulce e moartea la Schönbrunn,
unde bunii castelani poruncesc să fie stricate cuiburile de berze şi scoase din
folosinţă fântânile.
Şi iată-mă într-o raclă pe care
au căptuşit-o cu catifea, purtând uniferma regimentuloi Mihailovski. Urmează să
fiu îngropat printre firele de grozamă, lângă sarcofagul de malachită al
ţareviciului.
Mă văd în hăinuţe de paj,
coborând în cripta castelului, pentru a strânge mâna de piatră a unchiului Max,
arhiducele.
Uşa salonului circular o să fie
zidită, gonfaloanele coborâte de pe pereţi.
În sat se vorbeşte că moşia a
fost arendată, iar proprietarii au plecat în America.
..............................................................................
În fine, în urma Tratatului de la Saint-Germain, tot ce a mai rămas din averea familiei nu este decât un cufăr de campanie şi o sabie hârbuită, pe a cărei lamă se poate vedea o inscripţie foarte anevoie de descifrat
.............................................................................
Văd ca acum: rochiile de vară
erau îngrămădite în săculeţele de voiaj
ca într-o magnifică pantomimă renascentistă, iar între clinchetul linguriţelor
şi nimburile palid-aurii ale fetelor din călcătorie funcţionau stranii
corespondenţe, potriviri de sunete şi culori, rime şi asonanţe.
Servitorii împachetau, bonele ştergeau năsucurile murdare ale
copiilor, taţii îşi încuiau geamantanele burduşite cu bijuterii de familie şi
diplome imperiale străvechi, iar pe parchetul putregăit din sufragerie se
ţineau cuvântări de adio, erau împărţite cronometre şi hărţi, strălucitoare
busole de nichel. Clanul mătuşilor apăru de după portiera unei trăsuri, mâini
grăsuţe şi oacheşe agitau plase de fluturi, bastoane de bambus, fanioane şi
fluiere.
Şi după ce furgoanele s-au
umplut cu persoane îmbrăcate-n exploratori, ca-gravurile de pe coridorul ticsit
cu poliţe inutile, eclipsa de soare se declanşă brusc, mecanisme secrete
scârţâiră sinistru şi o mână oacheşă începu să-l caute de păduchi pe ultimul locuitor
al conacului: un copil cu nişte aripi de sîrmă, îmbrăcat în hăinuţe de paj.
..............................................................................
Aceeaşi femeie în alb mă conduce
în dormitorul comun.
Suntem vreo cincizeci de suflete,
înghesuiţi ca sardelele pe două priciuri pătate de ploşniţe.
Primesc pentru noapte un veşmânt
în formă de sac, cu catarame şi curele puternice. Veşmântul acesta este o
cămaşă de forţă.
Auzim de afară fâlfâitul unor
aripi greoaie. Scârţâitul lugubru al giruetei de pe creasta acoperişului.
Paznica noastră ne spune că nu
avem voie să stingem lumina.
Lângă mine doarme un bărbat
tuciuriu, probabil un arab sau un indian. Se zvârcoleşte prin somn, horcăie,
apoi deodată se scoală în capul oaselor şi începe să plângă. Spune că a ascuns
sub saltea o bucată de zgârci de la cină şi cere să fie trimis în faţa
judecătorilor.
Se face rumoare. Tuciuriul
primeşte un pumn în bărbie. Pe urmă tovarăşii de aşternut îl întorc cu faţa în
jos şi-ncep să-l izbească peste şezut cu curele de la cămaşa de forţă.
Afară ploaia macină zidul pătat de
licheni.
Acum bătrânul din dreapta mea a
început să vorbească. Are nasul mâncat în întregime de sifilis. Ne spune că a
avut toate femeile din castel, a gustat din toate farfuriile şi a băut din
toate paharele.
Apoi vorbeşte despre vântul care
mătura curţile de la Ţarskoe Selo într-o duminică de Florii. Şi de fiii lui
Dumnezeu care au prins să râvnească la fiicele oamenilor.
De afară se aude cântecul
cucuvelei.
Pe urmă, într-un târziu, cineva
se apucă să îngâne refrenul unei arii de cabaret. Sticlele de trascău ies din
ascunzători şi circulă de la unul la altul. Femeia în alb îl lasă pe tuciuriu
să-i dezlege jartierele.
Demonul concupiscenţei trage
zăvoarele şi obloneşte ferestrele.
Aici e foarte uşor să te prefaci
într-un animal, poate chiar într-un demon.
..................................................................................
Mă închipui la ferestrele
abaţiei, într-o zi liniştită de iarnă.
Toată dimineaţa a nins. Fulgi de
zăpadă, de mărimea unor căpăţâne de varză, au căzut peste ulmii golaşi şi peste
săgeata ascuţită din vârful clopotniţei.
În curte erau nişte oameni mari
de zăpadă, ale căror capete otova, acoperite cu oale de tablă ajungeau până la
ferestrele de la ultimul cat.
Târziu, după ce focul de la
bucătărie a fost învelit cu cenuşă, fostele slugi ale tatălui meu au ieşit de
prin grajduri şi acareturi, în pelerine de ploaie ce le acopereau numai pe
jumătate aripile murdare în care huzureau paraziţii.
S-au prins de mână şi au
început să se rotească încet, foarte încet, în jurul coloşilor de zăpadă, ai
căror ochi licăreau sângeriu în asfinţitul de culoarea cenuşii.
Pe crenguţele brazilor or să
fie aprinse milioane de lumânări.
Roagă-te pentru mine, fetiţă de zahăr ars.
Roagă-te pentru mine, copilul
meu irlandez.
Înainte ca somnul să mă
cuprindă detot, mi se spune că sora Francisca mă pofteşte în oratoriu.
...................................................................................
În dormitorul comun miroase a
tutun şi a transpiraţie.
A fost adusă de undeva o
fetiţă tunsă chilug, a cărei feţişoară triunghiulară bate în verde la lumina
lămpilor cu petrol.
O ţine pe genunchi un bondoc
cu înfăţişare de viezure.
Bondocul loveşte din când în
când fetiţa peste degete cu marginea unei rigle. Ea scânceşte încet. Atunci
bondocul o loveşte cu şi mai multă sălbăticie. Fetiţa scoate un icnet de
animal.
Luminile lămpilor încep să
fileze. Vântul a trântit undeva o fereastră.
Acum tuciuriul îi cere femeii
în alb să-l desfacă la pantaloni. Femeia şi-a scos fusta, e numai într-un furou
care-i lasă picioarele descoperite, iar tuciuriul îi spune că vrea să urineze
pe coapsele ei.
Bondocul îi vâră în gură
fetiţei o felie groasă de salam popular, foarte usturoiat.
Fetiţa zâmbeşte. Are numai doi
dinţi, lungi şi negri, de femeie bătrână.
Despre fetiţa aceea am făcut
multe cântece.
Oamenii credeau că mă joc,
îngerii îmi plângeau însă de milă.
Văd că a început să se crape
de ziuă.
Cheia Visurilor se dezbracă
detot, se culcă pe masă, îşi desface picioarele şi ne arată că nu are sex.
Ulrich von Lichtenstein, eşti
un monstru.
....................................................................................
În oratoriu arde un foc mare
de buturugi.
Sora Francisca îmi întinde o
băutură întăritoare.
Îmi spune că, într-o noapte
ca asta, ţiganii au furat toate odoarele abaţiei. Iar pescarii au găsit pe urmă
în păpuriş o mică sirenă. Avea branhiile roşii, ca două tăieturi proaspete, în
care sângele încă nu apucase să se usuce.
S-a topit în câteva ceasuri,
lăsând în urma ei dâre argintii şi vâscoase, cum sunt balele lăsate de melci pe
o frunză de brusture.
De atunci tatăl meu n-a mai
zâmbit niciodată.
Iar în dormitoarele pajilor au
început să apară pete de igrasie.
Tatăl meu era un domn cu
favoriţi albi, care semăna la înfăţişare cu ultimul Kaiser.
Nu era el lumina, dar venise
să mărturisească despre lumină.
Şi tot într-o noapte ca sat,
singur şi necunoscut, a pornit-o spre colonii.
De aceea cântă sora Francisca
la orgă cu atâta tristeţe.
Şi de aceea au dispărut
căştile de oţel ale militarilor care ascultau în genunchi liturghia, mindirele
cu nasturi de aur, epoleţii şi pintenii.
........................................................................................
Printr-o crăpătură a oblonului,
căci astăzi fereastra a ramas ferecată şi
peste zi, zăresc un oraş învelit în
pâcla albicioasă a dimineţii. Tovarăşii mei de captivitate spun că şi oraşul
acela se află sub oblăduirea fratelui-stareţ. Unii dintre ei au fost puşi chiar să cerşească, din porunca acestuia,
pe străzile care suie în pante domoale
sau prin piaţetele străjuite de statui înverzite de bronz. Şi au putut discuta cu localnicii, care
îndrugă vrute şi nevrute pe seama mai-marelui mănăstirii şi al oraşului,căci nu l-au văzut niciodată la
faţă.
Se spune că e inventatorul
fracurilor pentru fantome, proprietarul unicului cinematograf din oraş, unde
specatatorii şi umbrele de pe pânză, printre care au putut fi recunoscuţi mai
mulţi funcţionari de la primărie şi chiar un locotenent-colonel, schimbă în
voie strângeri de mână, mărci poştale sau bilete de dragoste.
Se bănuieşte că ar fi şi
custodele biliotecii, unde câteva femeiuşti
obişnuiesc zilnic să se aşeze pe genunchii colţoşi ai profesorilor de
naturale, după ce evadează dintre filele de sugativă ale ierbarelor.
Are de asemenea un bordel ale
cărui fete de viaţă (de o neobişnuită suavitate şi transparenţă) sunt
proiectate în serie de lanternele magice.
De câte ori o trăsură cu perdelele
trase apare pe străzile principale,
locuitorii ştiu că are loc o inspecţie a fratelui-stareţ.
Şi de fiecare dată, falşi orbi
şi falşi ciungi, copii fugiţi de la orfelinat, mutilaţi de război şi femei de
moravuri uşoare aleargă, cerând de pomană, în urma misteroasei trăsuri, din
care pot fi percepute uneori în surdină nişte acorduri solemne de orgă.
.........................................................................................
A doua zi, în sala de mese, am
căutat-o pe Maria-Christina.
Nu era. Nu mai era nici o
vivandieră. Locul lor fusese luat de nişte călugări posaci, care, înainte de a
ne turna în castronul de tablă un polonic de fiertură, întrebau dacă nu dorim
să ne spovedim.
Pe urmă am fost încolonaţi doi
câte doi şi purtaţi ceasuri întregi pe nesfârşitele coridoarele. Castelul are
galerii ce se înfundă pe neaşteptate, scări care spânzură-n gol, nenumărate
camere cu desăvârşire pustii, unde apariţia noastră pune pe fugă mulţimea
fojgăitoare a şobolanilor.
Mâine cine va refuza spovedania
nu va căpăta de mâncare, sună ordinul fratelui-stareţ.
Călugării poartă nişte tichii
ascuţite, pe care sunt zugrăvite cu galben şi roşu chipuri schimonosite de
draci.
Unde am mai văzut aceste guri
băloase şi ştirbe, aceşti ochi urduroşi, aceste nasuri buboase ca nişte
mădulare mâncate de şancru?
Pe o uşă mascată de draperii
desluşim cu mirare cuvântul Varieteu.
Sala, cu ornamentele sale de
stuc, e o capodoperă de vulgaritate.
Pe scenă, câteva cancaniste
etalează segmente fleşcăite de coapsă, strânse în ciorapi negri de plasă.
Trompetele scot ţipete
ascuţite, aproape isterice, iar bateristul (un semi-adolescent cu faţa plină de
coşuri) pare apucat de o criză de epilepsie.
Unde eşti, copilul meu
irlandez? se aude vocea guristului.
În mâinile călugărilor au
apărut lumânările aprinse şi crucifixele.
Şi nu e nimeni să-mi explice
această alegorie.
..........................................................................................
Mai târziu, după ce
călugării s-au făcut nevăzuţi, iar uşile au fost încuiate cu zgomot pe
dinafară, zărim, în reflexele purpurii ale unui reflector, pălăria de mexican
şi dinţii de aur ai lui Kostas Venetis. Ne spune că e directorul teatrului şi
că numărul următor se numeşte Cina
îndrăgostiţilor.
O masă lungă de sufragerie
este împinsă în scenă. La un capăt al ei stă aşezat un bărbat, la celălalt – o
femeie. Ea se preface că mănâncă, el se preface că bea. Pe feţele lor se
citeşte o tristeţe cu neputinţă de zugrăvit.
Acum bărbatul începe să
povestescă. Vorbeşte despre o gaură de obuz în care trăiau patru infanterişti
orbi, despre o rană la piept şi despre o stradă plină de mâl pe care idiotul
companiei înfulecă o bucată vânătă de bojoc.
Femeia îşi aminteşte în
schimb de taluzul plin de floricele liliachii de la marginea unui cimitir
militar şi scoate din corsaj o cutiuţă cu cocaină.
Apoi se hotărăsc să bea din
acelaşi pahar vinul roşu de ţară, căruia fermierii îi spun sânge de iepure.
Bărbatul e tânărul ofiţer de
ulani pe care l-am văzut prăbuşindu-se la picioarele peretelui acoperit cu
glicină din spatele unei case parohiale.
Femeia are trăsăturile de
italiancă ale Mariei-Christina.
Fireşte, Monte Negro nu e o
casă de sănătate.
..........................................................................................
Între timp a fost adusă în
scenă şi fetiţa tunsă chilug, care urmează să fie asistenta iluzionistului.
Acesta îi dă să bea dintr-o
eprubetă cu lichid brun şi o întreabă dacă diavolul e prezent printre
spectatori.
Sunt convins că aceste numere
deşucheate de circ se desfăşoară fără încuviinţarea tatălui meu.
De foarte mult timp, zarafilor
li s-a cerut să răzuiască efigia lui de pe toate monedele.
Deodată, un trup rece şi
asudat mi se strecoară în braţe. E un trup de femeie. Aud cum îi clănţănesc
dinţii.
Clănţănim din dinţi amândoi.
Pe scenă, fetiţa are
convulsii şi se izbeşte cu capul de duşumea.
Şi mă năpădeşte o
transpiraţie rece descoperind că mă arată cu degetul.
Apoi începe din nou sarabanda
lascivă a cancanistelor.
Iar făptura pe care o ţin pe
genunchi mă îmbrăţişează spasmodic şi îmi cere să rămân pentru totdeauna la
Monte Negro.”
