***
[...]Mă învârt prin odaie, din ce în ce mai surescitat. Labele, ghearele, pântecul meu transparent umplu camera, care sticleşte tot mai stins în amurgul de iarnă, în baie a încetat de mult duşul, dar ea nu iese. Se aude din când în când un zgomot de sticluţă pusă pe etajeră, apoi alte vibraţii mai înăbuşite, greu de descifrat, apa de la robinet şi sunetele spălatului pe dinţi. Nu mai am răbdare. Mă strecor pe sub uşă şi iată-mă la câţiva centimetri de ea. E goală până la brâu şi, cu părul zbârlit în toate părţile, vopsit în acel negru artificial, ca al vameşului Rousseau, îşi arată, în sfârşit, vârsta. Faţa demachiată, pe care acum începe să şi-o macheze din nou, are ceva de mascul spân, asiatic. Sânii, minunaţi, sunt partea cea mai tânără a corpului ei. Cruciuliţa s-a agăţat de vârful unuia dintre ei şi sclipeşte acolo, pe perna caldă a muşchiului. Atâta s-a fâţâit, atâta şi-a uscat părul cu foenul, atâta şi l-a pieptănat în oglinda murdară la un colţ şi cu un şurub căzut, că, iată, s-a şi făcut şase fără cinci şi el trebuie să pice dintr-un moment în altul. Desluşesc pe faţa ei, chiar sub praful piersiciu al fardului, o paloare care nu ţine de nuanţa feţei, o paloare a trăsăturilor, aş zice, o paloare psihică, îi e puţin rău, se vede, e şocată. Ar trebui să fie emoţionată şi chiar bucuroasă, dar e ceva în viscerele sau în ţeasta ei care a întors-o pe dos. Buzele îi sunt ţepene şi triste. „Având zâmbetul făţarnic / Pe-a ei buze de coral." (Fragment din poemul Kamadeva de Mihail Eminescu.). Buze de orientală tristă, de creolă tristă, de idol trist.
Iese din baie şi începe să se îmbrace. Mi se pare neinteresant, de altfel sunt şi în criză de timp, aşa că părăsesc garsoniera, ies pe uşa blocului şi mă târăsc, hidos, translucid, cu labele mele păroase ocupând tot trotuarul, pe uliţele gloduroase, întunecate, ninse din preajma blocului ei. Câţiva trecători se plimbă încoace şi-ncolo prin înserare, dar el nu e. Merg mai departe, dau de şosea şi cobor de-a lungul ei, pândind fiecare autobuz care, roşu şi greoi ca un cărăbuş, înaintează printre nămeţi, murdar până la geamuri de stropi de zăpadă cafenie, îl simt, în sfârşit, într-o maşină şi mă arunc şi eu, din mers, în mijlocul babelor, liceenilor, muncitorilor înghesuiţi între care, stând aproape într-un picior şi ţinându-se cu mîna înmănuşată de bara învelită în plastic cenuşiu de la geamul şoferului, se află el. Să-i tot dai acestui tînăr vreo douăzeci şi patru de ani. Este destul de înalt, blond, cu şuviţe neobişnuit de lungi ieşindu-i de sub căciula de blană. Firişoare aurii de barbă şi mustaţă abia dacă reuşesc să-i înăsprească faţa copilăroasă. Cruzimea pe care linia gurii şi a bărbiei o arată nu este însă una răutăcioasă, ci întunecată, melancolică. Ceva te face să crezi că, dacă ar putea să scoată dintr-o casă incendiată fie un copil în scutece, fie o pictură de Giorgione, ar scoate fără să şovăie pictura. S-ar putea ca în realitate să nu fie însă decât un puşti cam spălăcit şi debusolat, care de cîteva zile trăieşte cu o femeie cu unsprezece ani mai mare decât el. Mă grăbesc, oricum, să-mi fac loc pe sub pielea lui, să alunec prin capilarele lui, să înot în sângele lui, prin artere din ce în ce mai largi, printre ostroavele hematiilor şi aricii albi, cu mii de degete, ai leucocitelor, până ajung, o dată cu toate marnele şi aluviunile lumii, în delta imensă a creierului său, unde mă culcuşesc confortabil, strângându-mi ghearele pe lângă corp. Cu fiecare metru pe care-l face maşina în direcţia camerei în care Nana aşteaptă, foamea mea creşte, pofta mea insaţiabilă se apropie de apogeu.
Fir-ar să fie, neroada asta nu putea să urce decât cu paporniţa în maşină şi să mi-o proptească sub picioare. Noroc că la a doua cobor. E prea departe, trebuie să merg, pe gerul ăsta, în condiţiile astea mizerabile, până la capătul pământului. Şi n-am chef să mă îmbolnăvesc doar ca să par în faţa ei irezistibil. Nu-mi convine, iarăşi, că Nana s-a cam prins, sau aşa pare, or mie nu-mi trebuie complicaţii. Totuşi, are ceva interesant, cred că în primul rând vârsta, care mă face ca în relaţiile cu ea să mă simt uşor stânjenit, vinovat, să roşesc puţin, ceea ce-mi place. Să aibă parte de o femeie matură trebuie să fie visul oricărui puşti. Dar cu mine e altceva. Ea mă interesează mai puţin ca iniţiatoare în erotism, cât pur şi simplu ca suflet şi gândire şi memorie de femeie coaptă, de femeie adevărată. Elevele sau studentele nu sunt, de cele mai multe ori, decât nişte mâţe închipuite, învăluite, e drept, în lumina de ambră a ochilor şi într-un fel de nonconformism năuc. Fără trecut, sau fără să şi-l conştientizeze încă, anexe de discotecă al căror erotism, când există, e unul pur social şi estetic, ele strepezesc imaginaţia ca nişte fructe încă necoapte. Cele mai multe nu se coc niciodată: le dispare şarmul şi se adaugă mulţimii de neveste cumsecade, cu o sinceră vocaţie a normalităţii. Ingineraşi, vaporeni, contabili — ei se aleg cu mândreţele de tigrese care unduiesc sub flacăra stroboscoapelor, sub peticele ameţitoare de lumină emise de globul cu oglinjoare.[...]
Mircea Cărtărescu, “Rem”, Nostalgia.
***
[...]Doy vueltas por la estancia cada vez más agitado. Mis patas, mis garras, mi vientre transparente ocupan toda la habitación, que resplandece cada vez más en el ocaso invernal. Hace rato que no se oye la ducha en el baño, pero ella no sale. Se siente de vez en cuando el chasquido de algún frasquito al ser depositado en la balda, después otras vibraciones más ahogadas, difíciles de descifrar, el agua del grifo y los ruidos del lavado de dientes. Se ha agotado mi paciencia. Me cuelo por debajo de la puerta y aquí estoy, a unos pocos centímetros de ella. Está desnuda hasta la cintura y, con el pelo revuelto, teñido de ese negro artificial como el del aduanero Rousseau, muestra, por fin, su edad. El rostro sin maquillaje, que empieza a maquillar ahora de nuevo, tiene algo de masculino, barbilampiño, asiático. Sus pechos, maravillosos, son la parte más joven de su cuerpo. La crucecita se ha enganchado de la punta de uno de ellos y brilla allí, en la almohadilla cálida del músculo. Tanto se ha agitado, tanto se ha secado el pelo con el secador, tanto se lo ha peinado ante ese espejo –manchado en una esquina y al que se le ha caído un tornillo- que, ya ves, se han hecho las seis y él tiene que aparecer de un momento a otro. Distingo en su rostro, precisamente bajo el maquillaje, una palidez que no tiene que ver con el matiz de su cara, una palidez de los rasgos, una palidez psíquica diría yo. Se siente mal, es evidente, está confundida. Debería estar nerviosa e incluso contenta, pero hay algo en sus vísceras o en su cerebro que la ha perturbado. Sus labios están rígidos y tristes. “Una sonrisa hipócrita en sus labios de coral” (Fragmento del poema Kamadeva de Mihail Eminescu.). Labios de oriental triste, de criolla triste, de ídolo triste.
Sale del baño y empieza a vestirse. Me resulta poco interesante y además tengo prisa, así que abandono el apartamento, salgo por la puerta del bloque y me arrastro, horrendo, con mis patas peludas que ocupan toda la acera, por las callejuelas encharcadas, oscuras y nevadas en torno a su casa. Unos cuantos transeúntes se pasean de aquí para allá en el ocaso, pero él no está. Sigo caminando, llego a la carretera y avanzo en paralelo acechando cada autobús que, rojo y pesado como un escarabajo, avanza entre montones de nieve, sucio hasta las ventanillas por las salpicaduras de nieve embarrada. Lo distingo, por fin, dentro de uno de los vehículos y me subo también yo, en marcha, en medio de las viejas, de los estudiantes, de los trabajadores estrujados entre los que, casi sobre una pierna y sujetándose con una mano enguantada a la barra cubierta de plástico ceniciento de la ventanilla del chófer, se encuentra él. A este joven se le pueden echar unos veinticuatro años. Es bastante alto, rubio, con unos mechones especialmente largos que escapan de su gorra de piel. Los pelillos dorados de su barba y su bigote apenas consiguen endurecer su rostro infantil. La crueldad que muestran la línea de la boca y la de la barbilla no es, sin embargo, maliciosa, sino más bien sombría, melancólica. Algo te dice que, si tuviera que salvar de una casa en llamas a un niño de mantas o un cuadro de Giorgione, sacaría el cuadro sin titubear. Tal vez, en realidad, se trate tan solo de un jovenzuelo desvaído y desorientado, que desde hace unos días vive con una mujer once años mayor que él. Me apresuro, en cualquier caso, a hacerme un hueco bajo su piel, a deslizarme por sus capilares, a nadar en su sangre a través de sus arterias cada vez más gruesas, entre las islas de los hematíes y los erizos blancos de los leucocitos, con sus miles de dedos, hasta llegar, junto con todas las margas y aluviones del mundo, al inmenso delta de su cerebro, donde me acomodo confortablemente, recogiendo las garras a lo largo del cuerpo. Con cada metro que el autobús avanza en dirección a la habitación donde espera Nana, mi hambre aumenta, mi deseo insaciable se acerca al apogeo.
Lo que me faltaba, esta majadera no tenía nada mejor que hacer que subir al autobús con un cesto y apoyarlo sobre mis piernas. Menos mal que me apeo en la segunda parada. Queda demasiado lejos, tengo que ir con el frío que hace, en estas condiciones miserables, hasta el fin del mundo. Y no me apetece caer enfermo sólo por mostrarme irresistible ante ella. Nana está colgada de mí -o eso parece- y yo no necesito complicaciones. Sin embargo, tiene algo interesante, creo que en primer lugar es la edad, que me hace sentirme ligeramente cohibido en mis relaciones con ella, culpable, me hace ruborizarme, y eso me gusta. Estar con una mujer madura debe de ser el sueño de cualquier chaval. Pero en mi caso es otra cosa. Ella me interesa menos como iniciadora en el erotismo que como simple concepto o idea de lo que es una mujer hecha y derecha, de una mujer verdadera. Las alumnas de instituto y las universitarias no son, la mayoría de las veces, otra cosa que gatitas presuntuosas, envueltas, eso sí, en la luz ambarina de la mirada y en una especie de inconformismo bobalicón. Sin pasado, o sin ser aún conscientes de él, son anexos de discoteca cuyo erotismo, cuando existe, es uno puramente social y estético, ellas provocan dentera en la imaginación como la fruta aún verde. La mayoría no madura jamás: desaparece su encanto y se suman a la multitud de esposas decentes, con una sincera vocación de normalidad. Ingenieros, marinos, contables… ellos eligen a sus queridas tigresas que ondean bajo la llama de los estroboscopios, bajo las embriagadoras manchas luminosas del globo con espejitos.[...]
Mircea Cărtărescu, “Rem”, Nostalgia, Impedimenta, 2012.
