Mulți, foarte mulți români, pornesc de acasă, din România, în lume, ca să ajungă, tot acasă, dar pretutindeni, în toate depărtările de pe toate continentele. E un fapt, unul care după 1990 pare a ține de firescul vremurilor, iar care-s motivele, acestea sunt prea multe și prea personale, ca să le inventariem. Și eu, colindând lumile cu o nevoie îndelung amânată de a le cunoaște, plec în ultimii zece ani de acasă, din București, acasă, la Paris, unde-i căsătorită, cu doi copii și cu o slujbă stabilă, una din fiicele mele. Până a citi cartea lui Jean – Yves Conrad – Roumanie, capitale Paris – cutreieram orașul cu harta în mână, căutând să mă fixez sentimental, să-mi însușesc afectiv geografia. Cartea franțuzului e un ghid al românității din Paris, al locurilor care au căpătat o identitate spirituală prin prezența unor compatrioți vestiți. Am acum, prin întinsa lor lucrare culturală, și o a doua geografie, una personală a Parisului, care mi-o face și mai plăcută pe aceea a hărților și a Metroului.
Recent, am simțit chemarea să bat la ușa ICR-ului, din Rue de L, Exposition. Și zic chemarea, întrucât m-am aflat în mai multe rânduri prin apropiere și am fost chiar , ca să zicem așa, public reprezentativ de vreo două ori la o serbare națională la Ambasadă. Institutul Cultural Român, filiala Paris, însă a rămas unul din acele puține locuri din metropolă cu marcaj românesc accentuat unde încî nu ajunsesem. Oarecum și din cauza informațiilor confuze și deturnate politic din țară, privitoare la ICR-urile noastre din străinătăți. Am sunat prin urmare la ușa din Paris cu un vag simțământ de culpă. N-ar fi fost prima oară când mă simțeam responsabil pentru neroziile altora. S-a întâmplat tot ce era mai bine, să fiu primit în Biblioteca de 16.ooo de volume a ICR-ului și să mă simt din prima clipă acasă. Poate și pentru că o mare parte din viață mi-o trăiesc în biblioteci. Două ore m-am împrietenit cu doamna Doina Marian și cu Silviu Popescu, iar cuvântul împrietenire e aici la locul potrivit. Cu cât te găsești mai departe de țară, cu atât mai grăbită e nevoia de a găsi cunoștințe comune, amiciții interesante și înrudiri cu românii. Nu mi s-a părut deloc ciudat faptul că și cu doamna Marian și cu gazetarul de odinioară Silviu Popescu am descoperit repede mai multe lucruri care ne duc la simpatii, decât lucruri care ne-ar dezbina.
Aceasta e starea pe care o trăiește românul, când trece pragul ICR-ului din Paris. Umblă, umblă, rătăcește omul, ca și cum ar căuta ceva dar nu știe ce și, deodată, i se deschide o ușă și totul în jur îi e familiar, îi e numai de bine, ca acasă.
De câte ori mă întreb dacă să fac sau nu un lucru, dacă să mai pornesc odată în necunoscut, să scriu o carte cu multă, multă muncă, vine imediat și întrebarea care mă motivează : Dar de ce nu ? Și tot pe loc îmi amintesc ce mi-a zis un român din New York, când l-am întrebat de ce vrea el să mergem neapărat la ICR-ul nostru de pe strada 39. De unde să știu, mi-a răspuns, ai puțintică răbdare, că o să aflăm acolo!
