Interviu Radu Boroianu în revista TIMPUL: „Trebuie să punem lucrurile, într-un fel, la îndemâna universalului”

Interviu Radu Boroianu in revista TIMPUL Trebuie sa punem lucrurile, intr-un fel, la indemana universalului

Autor: Daniel Șandru

Publicat la: 29-12-2015

Problema reformelor instituționale pe variatele segmente ale societății revine cumva ciclic în spațiul public românesc. Fără a se afla neapărat sub semnul unei „fatalități", dar oferind adeseori senzația „personalizării", reforma instituțiilor noastre pare o joacă dialectică, urmare a căreia „utopia" se transformă mannheimian în „ideologie". O astfel de situare în zona de interval dintre cele două stadii în permanență permutabile este caracteristică și instituțiilor culturale, mai cu seamă atunci când acestea resimt asupra lor, mai lejer sau mai apăsat, tutela politicului. Poate că de aici se ivesc și nenumăratele controverse. În dialogul pe care l-am avut cu Radu Boroianu, președintele Institutului Cultural Român, tema reformării acestei instituții, începând de la proiectul unei noi legi de funcționare, trecând prin obiectivele Strategiei Multianuale a ICR pentru perioada 2016-2019 și ajungând până la problema statutului personalului din această instituție, s-a constituit într-o oportunitate de a repune în discuție maniera în care poate fi promovată cultura română în afara granițelor țării.

„Nu cred în valoarea individului care se oprește la nișa în care activează"

Cu ocazia primei dezbateri „Avem nevoie de cultură", inițiată și organizată de Institutul Cultural Român, invocați conceptul de creativitate, în ideea că sub această umbrelă ar putea fi reunite cultura și tehnica. V-aș ruga să detaliați un pic în această direcție.

Am plecat de la constatarea că noțiunea vastă a culturii tinde în epoca noastră să se restrângă într-un mod neașteptat, și atunci am simțit nevoia să introduc această noțiune de creativitate, care poate fi mai ușor înțeleasă și interpretată. Pe vremuri, când noțiunea de cultură era la locul său, nu avea nevoie de prea multe explicații. Cred însă că în epoca noastră e nevoie să fie înțeleasă cum trebuie. În plus, dacă există o valoare cu adevărat românească, eu cred că aceasta este, creativitatea. Celelalte sunt pieritoare, adică faptul că am avut petrol și gaze naturale, poate o să mai avem, nu știu; faptul că am avut aur și poate o să mai avem, sau mai știu eu ce, cupru sau alt minereu, că avem pământ rodnic, în sfârșit, că nu știm să-l mai folosim cum trebuie. Toate lucrurile astea sunt trecătoare, iar viața și evoluția societății ne arată că ele sunt ecuații scurte, pe când creativitatea reprezintă o valoare perenă. Ea poate să stăpânească un teritoriu, și cred că românii au avut întotdeauna un soi de nepăsare față de elementul acesta. Și atunci mă simt dator și cred că activitatea Institutului Cultural Român trebuie să încerce să pună în mișcare o noțiune mai largă, mai cuprinzătoare. Avem foarte multe de arătat omenirii, unele sunt din trecut, din trecutul mai îndepărtat, altele din trecutul mai apropiat și altele din prezent. Și, desigur, sperăm să avem și un viitor. În cazul multora dintre ele, din cauza neatenției noastre, s-a uitat că sunt românești. E foarte multă lume care a auzit de Brâncuși, dar nu știe că Brâncuși e român. E foarte multă lume care i-a uitat complet pe Henri Coandă și pe Gogu Constantinescu. Or, fără ei și fără alți câțiva, aeronautica n-ar fi avut evoluția pe care a avut-o. În sfârșit, sunt foarte multe nume de citat, în toate domeniile creativității umane, în așa fel încât ajungem până în ziua de astăzi, când avem o sumă întreagă de oameni talentați, inteligenți. Iată-l pe acel tânăr cercetător de la Cluj care perfectează sângele artificial în laboratoare străine și vine cu el în România. Mie mi se pare că e chiar un simbol. Și asta arată că trebuie să obligăm într-un fel societatea actuală să nu mai fie la fel de neatentă cum a fost cea de până ieri.

Deci nu restrângeți conceptul de cultură doar la zona umanistă...

Categoric, nu. În plus, nu cred că există un singur nume care a marcat orice domeniu de activitate, de la cele tehnice, științifice, oarecare, medicină, chimie, matematică, studii politehnice, care n-a fost și un om interesat de cultura umanistă și un mare intelectual. Eu îl desfid pe cel care poate să-mi aducă vreun exemplu. În schimb, observ la noi tot felul de false personalități, pe care le apreciem mai mult decât trebuie și care nu au nici un fel de acoperire intelectuală. Și epoca, din păcate, invită la asta, la nișe foarte înguste. Or, eu nu cred în valoarea individului, indiferent de profesia lui, care se oprește la nișa în care activează profesional. Nu cred că acel om poate să înțeleagă rostul său în societate.

„Unul dintre viciile cele mai mari ale societății românești este lipsa științei construcției instituționale"

Prin propunerea pe care o susțineți, vizând modificarea legii de funcționare a ICR, optați în mod limpede, aceasta e senzația mea, pentru ceea ce ați numit „o instituție de carieră". Ce înțelegeți prin această sintagmă și care ar fi beneficiile pentru cultura română în cazul în care acest proiect ar reuși, ca ICR-ul să devină „o instituție de carieră"?

Știu că poate să vă pară paradoxal ceea ce voi spune: cu toate că vorbesc atât de îndesat despre creativitatea românească, nu cred că trebuie să ne arătăm creativi și acolo unde nu avem o idee specială. Cu alte cuvinte, există institute culturale cu tradiție pe care, dacă le-am fi studiat, am fi văzut că și-au preluat modelul din diplomația clasică, și asta le-a făcut să fie instituții de carieră. Ce înseamnă asta? Înseamnă că un grup de oameni, care la început se adună în jurul câtorva valori profesionale, se specializează după aceea în sensul diplomației culturale, pleacă spre reprezentanțele din străinătate, se îmbogățesc cu experiența de acolo, se întorc în centrala Institutului Cultural, după o vreme, acea bogăție suplimentară se revarsă asupra activității creative a centralei, se duc mai departe pe o funcție ulterioară în străinătate și așa mai departe. Și atunci toată investiția, toate energiile merg într-un sens dublu, iar instituția devine din ce în ce mai puternică. Or, cred că unul dintre viciile cele mai mari ale societății românești, în general, dar și actuale este lipsa științei construcției instituționale. Surpriza mea neplăcută, venind în interiorul Institutului Cultural, a fost să constat că nimeni n-a avut de gând sau n-a știut cum trebuie construită o instituție. Și atunci, plecându-se de la o foarte bună fundație, cum a fost începutul, s-au adus aluviuni: grupări de oameni, unii mai buni, alții mai puțini buni, unii excelenți, dar aluviuni. Însă instituția are nevoie să aibă o construcție solidă pentru a se putea extrage influenței politice, care, din păcate, în România este mult prea evidentă.

Și vizați cumva ieșirea de sub tutela Senatului României sau a oricărei alte instituții?

Absolut. Eu cred că cea mai bună formulă este ca, ținând cont de toată construcția instituțională românească dată de Constituție, ICR să fie o instituție autonomă, care să aibă drept scop final al activității sale diplomația culturală, deci impunerea valorilor de natură culturală extinsă în lumea din afara granițelor românești, o lume diversă, acolo unde sunt mulți români din teritorii vechi românești sau mulți români aflați temporar la muncă în alte părți și așa mai departe, dar și în străinătate, în general. Or, pentru aceasta, cred că ICR trebuie să rămână o instituție autonomă, în care să aibă de spus un cuvânt Președintele României, cel care, potrivit Constituției, este dirijorul important al politicii externe. Și atunci, aș spune că Președintele României trebuie să fie cel care îi propune Parlamentului numele unui președinte al Institutului Cultural Român, pentru ca după aceea fiecare din cele două Camere să propună câte un vicepreședinte plenului care urmează să îi voteze, iar un al treilea vicepreședinte ar trebui ales din rândul profesioniștilor Ministerului de Externe, care să răspundă de disciplina diplomatică - care se instalează mai greu - și de pregătirea diplomatică pe care trebuie să o aibă toți cei care urmează să plece la post în străinătate. Astfel, în opinia mea, ICR ar fi o instituție cu adevărat puternică, bugetată, bineînțeles, de către Stat, dar nesupusă, în măsura în care este astăzi, atâtor și atâtor influențe politice.

În acest context, care ar fi ponderea cheltuielilor alocate din bugetul ICR pentru programe în străinătate? Mai exact, care este bugetul Direcției Generale Reprezentanțe în Străinătate?

Bugetul nu poate fi dimensionat decât aleatoriu, pentru că e o variație foarte mare de sume. Perioada cea mai fastă sub aspect bugetar a fost perioada în care Institutul Cultural Român a fost condus de domnul Patapievici. Bugetele au fost mult mai mari decât cele de astăzi. Probabil că, despre forma în care vorbesc în continuare, administrarea și salarizarea celor din străinătate reprezintă un cuantum mult prea mare. El trebuie să crească, nu trebuie să scadă, întrucât sper ca numărul reprezentanțelor noastre să fie din ce în ce mai mare, astfel ca influența românească, datorită valorilor românești, să fie din ce în ce mai mare în lume. Deci, într-un fel, e o cheltuială mai mare, asumată, din cauză că e valutară și nu putem să ne permitem să nu ne prezentăm, cu toate că în multe locuri ne prezentăm destul de pauper. Și n-ar trebui să o facem, pentru că, indiferent câte greutăți avem, nu suntem o țară săracă. În interiorul, dacă vreți, bugetelor pentru proiecte, sigur că partea cea mai importantă este alocată reprezentanțelor din străinătate, dar avem și alte forme, pentru că există la ora actuală - în forma actuală de organizare, care se va schimba și ea dacă se schimbă legea - o Direcție de Relații Internaționale pentru locurile în care nu avem reprezentanțe și unde, totuși, Ambasadele și Consulatele României doresc un surplus de activitate culturală. Avem o direcție care se ocupă de programe interne, cu alte cuvinte, de acele programe internaționale care se desfășoară în România și care au semnificație în prezența internațională, unde, desigur, ICR este parte: Festivalul Enescu, Festivalul Național de Teatru, Festivalul de la Sibiu, Festivalul de Film de la Cluj și multe altele. Și, în același timp, o Direcție dedicată românilor din jurul granițelor, care la rândul ei are foarte multe activități. Cu alte cuvinte, dacă adunăm toate bugetele acestea, se apropie de bugetul pentru reprezentanțe din străinătate, care sunt optsprezece la număr acum. La anul, vor fi, sperăm, douăzeci. Și, repet, e mare nevoie ca numărul să crească an de an.

„Toată lumea trebuie să dea concurs ca să intre în cadrul ICR"

Tocmai în ideea aceasta pe care ați subliniat-o - că vă doriți creșterea numărului de reprezentanțe ale ICR - v-aș întreba care este strategia vizând organizarea concursurilor pentru plecarea la post în străinătate?

La ora actuală nu e nici o strategie, întrucât pe forma actuală de organizare, care e atât de compozită, propunerile veneau către noi, să spunem, din diverse locuri, pe care din decență nu le numesc, urmau după aceea să treacă prin aprobarea Comisiei de Cultură și a Comisiei de Politică Externă a Senatului, iar după o vagă pregătire în interiorul ICR și în interiorul Ministerului de Externe, oamenii urmau să plece la post. Nu e bine. Eu cred că tot personalul angajat într-o nouă formă de organizare a Institutului Cultural Român trebuie să aibă șansa plecării la post în străinătate, toți trebuie să facă o pregătire suplimentară pentru latura diplomatică a misiunii, toți trebuie să vină cu un bagaj de cunoștințe intelectuale, și atunci toată lumea trebuie să dea concurs ca să intre în interiorul ICR. După aceea, în funcție de performanța pe care fiecare o are în diverse direcții ale Institutului și, bineînțeles, pe baza cunoașterii limbilor străine, fiecare să-și dezvolte calitățile și abia apoi să fie aleși. Deci nu trebuie să dea concurs pentru a reprezenta ICR în străinătate, dar toate lumea trebuie să dea concurs ca să intre în cadrul Institutului Cultural Român.

Așadar prefigurați că, dacă noua lege de funcționare a ICR va trece, statutul personalului se va modifica, la rându-i.

Da, se schimbă în totalitate și statutul, până la urmă, pentru că acum statutul e de personal contractual, ceea ce e o bazaconie, în opinia mea. Acesta trebuie să devină un statut special, de funcționar public cu dedicație diplomatică, asta neînsemnând enorm, întrucât trebuie să rămânem la un nivel care este posibil pentru toate Institutele Culturale din lume, de maxim ministru-consilier, căci n-avem vocația să pregătim plenipotențiari sau ambasadori. Dar lucrul acesta trebuie să se reflecte și în salarizarea internă, și în cea externă, ca să existe o tentație pentru tinerii foarte bine pregătiți care să vrea să urmeze o astfel de carieră.

„Dacă nu ne prezentăm de unde suntem, de unde venim și cum de am ajuns la modernitatea zilei de astăzi, ceilalți nu ne vor înțelege cum trebuie"

În strategia multianuală pentru 2016-2019, publicată pe site-ul Institutului, pare că referințele la cultura de patrimoniu le-ar depăși pe cele relative la arta și creativitatea contemporane. Credeți că există riscul instituirii unei noi „culturi oficiale"?

Nu. Strategia trebuie să fie o strategie, deci este un impuls, reprezintă o gândire și ea apare din cauza istoriei recente a ICR. Strategia a trecut prin faze diferite, astfel că, la un moment dat, era suspendată trimiterea în străinătate a altor valori, cu excepția celor contemporane. Dar, dacă nu le contextualizăm, dacă nu ne prezentăm de unde suntem, de unde venim și cum de am ajuns la modernitatea zilei de astăzi, ceilalți nu ne vor înțelege cum trebuie. Și atunci, am simțit nevoia să ofer în Strategie doar temeri legate de asta, dar se poate observa, încă de când am venit la conducerea ICR, atenția deosebită pe care o acord valorilor contemporane. Am să invoc un exemplu: a fost o mare discuție, ușor partizană, trebuie să o recunoaștem, dar și bazată pe o realitate, în legătură cu expozițiile de artă plastică românească de avangardă de la New York.

Vă referiți la „scandalul Poneiul roz"...

Exact. Nu era un viciu, nici al artistului, nici al ideii. Era tocmai lipsa de contextualizare. Odată cu venirea mea la ICR, s-a produs, tot la New York, o expoziție dedicată avangardei românești din anii '30. Scandalul era cât pe ce să-l copieze pe primul. Și eu m-am opus categoric. De ce? Pentru că un foarte bun curator, un tânăr curator, Igor Mocanu, făcuse de data asta foarte bine ceea ce ar fi trebuit să fie făcut și prima dată: o contextualizare, aproape științifică. Avangarda are de multe ori rolul de a pune în mișcare sisteme de semnalizare, de comunicare, unele dintre ele sunt de limbaj, câteodată vulgar. Dar ele sunt asumate într-o ideologie a avangardei, într-un sens profund al avangardei. Și atunci, contextualizarea e bună și nu poate fi acuzat doar un eșantion din expunere. Or, eu cred că acest exemplu trebuie păstrat. Dacă nu ne prezentăm ca atare pe anumite piețe importante ale lumii, nu se poate ca lumea să ne aprecieze brusc. Gândiți-vă că New Yorkul este cea mai mare piață contemporană a lumii. E foarte complicat să atragi atenția asupra ta. Dacă arăți într-un fel această trecere de la, să spunem, Tristan Tzara sau Brâncuși către avangarda contemporană, atunci lumea înțelege, pentru că numele de care vorbesc au intrat în conștiința umană universală. Și atenția pe care o acordă tânărului de astăzi e mult mai mare. Dacă îl rup din context, nimeni nu mai știe de unde vine, pentru că au uitat între timp și că Tristan Tzara era român, și că Brâncuși era român și așa mai departe. Și atunci avem datoria de a le pune dimpreună. După aceea, sunt și locuri patrimoniale importante și e păcat de Dumnezeu să nu fie cunoscute. E păcat de Dumnezeu să nu se știe, de exemplu, mult mai multe despre „civilizația Cucuteni", cea mai veche civilizație descoperită în Europa. Ucrainenii din vechea Bucovină românească se bucură doar de o mică parte a „civilizației Cucuteni", dar au făcut din asta un fel de stindard al Ucrainei. Noi nu-i găsim o clădire. E disproporțional! Or, ea este de o frumusețe extraordinară, de un rafinament extraordinar. E păcat să nu se știe că, totuși, este un început de cultură civilizatorie pe teritoriul României. Vorbesc după aceea despre etapa următoare, despre aurul și argintul dacilor și romanilor de pe teritoriul românesc. Sunt lucruri pe care trebuie să le popularizăm. Trebuie să se știe de unde venim, ce reprezentăm, pentru a fi înțeleși tocmai în contemporaneitate. Artiștii contemporani, fără să știe, ies natural din șirul acesta de straturi de civilizație. Nu trebuie să facem din asta un lucru de cultură oficială, dar trebuie să punem lucrurile, într-un fel, la îndemâna universalului.

(...)

Interviul integral poate fi citit la http://www.revistatimpul.ro/view-article/2905