Traducătorii Corina Oproae şi Xavier Montoliu Pauli au ales câteva poeme din volumul Per entre els dies. Antologia poètica de Marin Sorescu. „Pentru titlul antologiei de poezii de Marin Sorescu, publicată de Lleonard Muntaner (2013), în Palma, ediţie bilingvă, în catalană şi în română, am fost de acord că trebuie să fie scurt şi să aparţină poeticii sale. Am exclus folosirea titlului unui poem şi ne-am concentrat în găsirea unui vers adecvat. Am ales “per entre els dies” (printre zile) din poemul „Indigo” pentru că, în viaţa de fiecare zi, chiar dacă „poezia nu schimbă nimic –aşa cum a confesat Sorescu într-un interviu–, produce o iluzie de schimbare, şi omul are nevoie de iluzii.”
**
Corina Oproae s-a născut în Făgaraş (Transilvania, Rumania) în 1973. E licenţiată în filologie engleză şi hispanică la Universitatea Babeş-Bolyai dein Cluj-Napoca, unde a continuat un master despre studiile americane. S-a stabilit în Barcelona, unde a urmat cursurile de doctorat în Traducere şi Didactica limbilor străine (Traducción y Adquisición de Lenguas extranjeras) la Universitatea Pompeu Fabra. În prezent este profesoară şi traducătoare.
Xavier Montoliu Pauli (Badalona, 1968) este licenţiat în filologie catalană la Universitat de Barcelona, unde a realizat studii postuniversitare de limbă catalană ca şi limba străină. A fost lector la Universitatea din Bucureşti (1992-1996) şi la Universitatea din Toulouse-Le Mirail (1996-1997). Între 1999 şi 2003 a lucrat la Centre Cultural Blanquerna de la Generalita de Catalunya în Madrid, iar în prezent lucrează la Institució de les Lletres Catalanes, în Barcelona.
***
Scoica
M-am ascuns într-o scoică, pe fundul mării,
Dar am uitat în care.
Zilnic mă cobor în adânc
Şi strecor marea printre degete,
Să dau de mine.
Uneori mă gândesc
Că m-a mâncat un peşte uriaş
Şi eu îl caut acum pretutindeni
Să-i ajut să mă înghită tot.
Fundul mării mă atrage şi mă înspăimântă
Cu milioanele-i de scoici
Asemănătoare.
Oameni buni, eu sunt într-una din ele,
Dar nu ştiu în care.
De câte ori nu m-am dus drept către una,
Spunând: “Acesta sunt eu”,
Dar când deschideam scoica
Era goală.
**
La petxina
M’he amagat dins una petxina, al fons del mar,
però no recordo quina.
Cada dia davallo ben endins,
i per tal de trobar-me
colo el mar entre els dits.
A vegades penso
que se m’ha menjat un peix gegantí
i ara el busco arreu
per ajudar-lo a empassar-se’m del tot.
El fons del mar m’atrau i m’atemoreix
pels milions de petxines
semblants.
Bona gent, jo sóc a dins, només en una,
però no sé pas quina.
Quantes vegades he anat de dret cap a una
i he dit: “Aquest sóc jo”,
i, en obrir-la, la petxina
era buida.
***
Jucării
Noi, care suntem îngrozitor de mari,
Care n-am mai căzut pe gheaţă
Dintre cele două războaie,
Ori dacă din greşeală am alunecat vreodată,
Ne-am şi fracturat un an,
Unul din anii noştri importanţi şi ţepeni
De gips ...
O, noi, cei îngrozitori de mari
Simţim câteodată
Că ne lipsesc jucăriile.
Avem tot ce ne trebuie,
Dar ne lipsesc jucăriile.
Ne e dor de optimismul
Inimii de vată a păpuşilor
Şi de corabia noastră
Cu trei rânduri de pânze,
Care merge la fel de bine pe apă,
Ca şi pe uscat.
Am vrea să încălecăm pe un cal de lemn
Şi calul să necheze o dată cu tot lemnul,
Iar noi să-i spunem: “Du-ne undeva,
Nu ne interesează locul,
Pentru că oriunde în viaţă
Noi avem de gând să facem
Nişte fapte grozave.”
O, cât ne lipsesc uneori jucăriile!
Dar nu putem nici măcar să fim trişti
Din cauza asta
Şi să plângem din tot sufletul,
Ţinându-ne cu mâna de piciorul scaunului,
Pentru că noi suntem nişte oameni foarte mari
Şi nu mai e nimeni mai mare ca noi
Care să ne mângâie.
**
Joguines
Nosaltres, que som tan grans,
que ja no caiem pel gel
des del temps d’entreguerres,
o si per error hem relliscat algun cop,
ens hem trencat també un any,
un dels nostres anys importants i rígids
pel guix...
Quantes vegades sentim
nosaltres, els més grans,
que ens manquen les joguines!
Tenim tot el que ens cal,
però ens manquen les joguines.
Enyorem l’optimisme
del cor de cotó de les nines
i el nostre vaixell
amb tres veles,
que va bé tant per l’aigua
com per terra.
Voldríem cavalcar sobre un cavallet de fusta,
i que amb tota la fusta el cavallet renillés,
i poder dir-li: “Porta’ns on sigui,
tant se val l’indret,
que en qualsevol moment a la vida
tenim intenció de fer
alguns fets remarcables.”
Com ens manquen les joguines a vegades!
Però ni tan sols podem
estar tristos,
ni plorar a cor què vols,
agafats a la pota de la cadira,
perquè som persones tan grans
que no hi ha ningú més gran que nosaltres
que ens acaroni.
