Duminica 3 februarie 2019, la ora 16,00 şi la ora 18,00, la Piccolo Teatro Libero din Brescia (Italia) este pus în scenă spectacolul pentru copii şi tineret «La un metru de tine», în interpretarea artiştilor Teatrului «Ion Creangă» din Bucureşti (http://storiestoriestorie.teatrotelaio.it/#scheda?28?8?3_2_19?28). Această reprezentaţie este prima din turneul întreprins în Italia de artiştii teatrului bucureştean, turneu organizat de Teatrul Telaio din Brescia în colaborare cu Teatrul La Baracca Testoni Ragazzi din Bologna şi Asociaţia Arts «I teatri dei bambini» din Bergamo, cu sprijinul Institutului Cultural Român din Bucureşti şi colaborarea Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia. Spectacolul va fi reluat la Piccolo Teatro Libero din Brescia şi luni, 4 februarie, urmând ca în 5 şi 6 februarie să ajungă pe scena de la Auditorium «Benvenuto e Mario Cuminetti» din Bergamo, iar din 7 până în 10 februarie pe cea a Teatrului La Baracca Testoni Ragazzi din Bologna.
Sinopsis: două persoane, el şi ea, se întâlnesc şi povestea lor începe a se depăna. Pe măsură ce îşi petrec timpul împreună, încep să relaţioneze, să interfereze spaţiile şi punctele de vedere. Instrumentul simbolic care cuantifică interacţiunea dintre cele două personaje este ... un metru de dulgher! Dând dovadă de sensibilitate şi exploatând deopotrivă delicateţea si poezia dansului pantomimic, cei doi construiesc o relaţie bazată pe încredere şi empatie. Un spectacol fără cuvinte în care străluceşte poezia mişcării şi versatilitatea spaţiului.Spectacolul este inclus în programul «Educaţia timpurie. Teatru pentru 0–6 ani» şi a participat în anul 2018 la numeroase festivaluri din ţară şi din străinătate.
Rossella Marchi, în cronica publicată în revista de specialitate «Eolo. Rivista online di Teatro Ragazzi», aprecia astfel spectacolul: «Cât durează o relaţie? “La un metru de tine” ne spune că o relaţie măsoară 5 metri ... metri! Cinci metri de dulgher sunt, de fapt, tot ceea ce această companie teatrală românească, în regia lui Andrea Buzzetti, a utilizat spre a ne spune povestea unui parcurs interior: schimbarea pe care o aduce în fiecare dintre noi întâlnirea cu ceilalţi. “La un metru de tine” are, fără îndoială, o mare calitate, anume capacitatea de a citi printre rânduri în relaţia dintre cei doi talentaţi dansatori, Mădălina Dorobanţu şi Tudor Morar, care este temeiul durabilităţii oricărei relaţii: parcursul formativ pe care întâlnirea cu un alt semen îl poate aduce după sine. Cele două personaje pot fi, prin urmare, doi prieteni, doi iubiţi sau chiar tată şi fiică, în funcţie de filtrul sensibilităţii privitorului care îi urmăreşte în mişcarea scenică. Aceasta este, în opinia noastră, o caracteristică remarcabilă a spectacolului: asigură un cadru universal pe fondul căruia interacţiunea dintre personaje nu se limitează la un anume tip de relaţie. Spectacolul se deschide cu ea închisă în sine, constrânsă a se mişca într-un spaţiu restrâns de numai 5 metri. Nu pare a exista nicio posibilitate de a ieşi din această casă/cuşcă dezolantă care totodată este un refugiu sigur. Intrarea lui în scenă schimbă totul: cu un gest sigur, deschide această cuşcă şi o convinge pe ea să exploreze dincolo de ceea ce-i era cunoscut. Dând dovadă de sensibilitate şi delicateţe, prin poezia limbajului dansului, îi vedem împreună construind o relaţie bazată pe încredere şi afecţiune, transformând cu abilitate deosebită cei 5 metri mai întâi într-o minge, apoi într-un cal de călărie, într-un fluture care i se aşează pe spate şi, în cele din urmă, într-o umbrelă sub care se adăpostesc de ploaie. Gingăşia pe care el o arată faţă de ea, îndrumând-o şi protejând-o pe calea descoperirii universului în care trăieşte, ne determină să considerăm afecţiunea-i ca fiind paternă şi filială, mai ales dacă avem în vedere criza pe care ea o traversează în momentul în care el decide că a sosit timpul de a o lăsa să se descurce singură, socotind că a atins maturitatea necesară spre a-şi lua destinul în propriile mâini. Nu va fi atât de simplu să accepte ieşirea lui din viaţa ei, iar scena plecării este sfâşietoare. Dar sensul crizei este tocmai acela de a se dovedi o oportunitate, după cum sugerează etimologia cuvântului. Iată că el reapare, doar cât să o determine să fie conştientă de faptul că a crescut îndeajuns, încât să se descurce singură: umbra ei proiectată pe fundal este în sfârşit mai mare, în vreme ce a lui devine din ce în ce mai redusă, dispărând în cele din urmă. De acum înainte, singurătatea nu va mai fi cea iniţială, încărcată de temeri, ci una care a dobândit conştientizare şi instrumentele necesare spre a se confrunta cu provocările şi a deveni temeiul cunoaşterii şi entuziasmului pentru ce avea să-i rezerve viitorul. Limitele viziunii regizorale nu încorsetează jocul artiştilor: acest spectacol se referă deopotrivă la pierderea sprijinului important al unui apropiat şi la depăşirea momentului dificil prin forţe proprii, dar mai ales la amintirile plăcute ce rămân în urma unei relaţii încheiate. Astfel, spectacolul reuşeşte în intenţia-i lăudabilă de a îmbina simplitatea naraţiunii artistice cu complexitatea unor teme ca evoluţia formativă şi pierderea mentorului. Iar ca spectatori, ne încearcă un gând spontan: “este foarte uşor să primeşti un dar, când artiştii doresc cu adevărat să ţi-l ofere”».
