Jan Cornelius - „Eu, Dracula și John Lennon” [fragment]

Jan Cornelius
EU, DRACULA ȘI JOHN LENNON. Povestirile unui trăitor și uluit observator în România comunistă și în mirificul Occident [fragment]

„Droguri nu existau pe vremea aceea în România, iar mulţi fii ai clasei muncitoare le înlocuiau prin poşirca mizerabilă băută la crâşmă, dar asta nu rezolva defel situaţia: chiar dacă te făceai mangă, viaţa cotidiană în socialism rămânea la fel de insuportabilă ca înainte.
Dacă muzica genială a Beatleşilor mă catapulta în al noulea cer, umorul absurd şi subversiv al trupei mă băga de-a dreptul în boală. Cu aceşti tipi mă puteam identifica până la abandonul de sine. Astfel, prin clasa a XI-a am avut timp de-o vară certitudinea că nu mai sunt Jan, ci John Lennon. Şi mi-am schimbat numele în consecinţă şi n-am mai reacţionat decât la apelativul John.
„Săru’ mâna, tanti, John e acasă?“ o întrebau prietenii mei pe mama când sunau la uşă. Şi tocmai când, după luni de zile, mama începuse, cu chiu, cu vai, să-mi accepte noua identitate şi să mă strige şi ea John, am schimbat brusc macazul, zicându-mi preţ de vreo două săptămâni Ringo. Căci, pentru scurt timp, Ringo Starr l-a eclipsat pe John, nu numai pentru că scrisese songul, uşor ca o pană de colibri, Octopus’s Garden, în a cărui umbră muzicalo-psihedelică stăteam tolănit în gânduri ore în şir la mari adâncimi pe fundul mării, ci şi pentru că la întrebarea unui reporter de ce poartă atât de multe inele pe degete, Ringo răspunsese laconic: „Ca să nu-mi pot vârî degetele-n nas.“
Ei, da, ăsta era un statement care-mi spunea mult mai mult decât toate regulile de comportare învăţate acasă şi la şcoală.
Chiar şi pe termen lung, zburdatul prin grădina caracatiţei nu-mi producea nici un fel de probleme de respiraţie. Păi, nu trăiseră strămoşii strămoşilor strămoşilor mei, la urma urmei, în adâncul mărilor? În caz că regresia la stadiul evolutiv de vietate marină nu-mi ieşea din prima, mă urcăm relaxat înYellow Submarine, cel mai frumos submarin din lume şi mă dădeam astfel la fund, cu surle şi trâmbiţe.
Ce-i drept, textele Beatleşilor îmi puneau uneori probleme de înţelegere, căci pe-atunci nu se făcea engleză la şcoală, dar prindeam azi înţelesul unui cuvânt, mâine tâlcul altuia şi cândva ajungeam să pricep songul în întregime şi chiar să-l ştiu pe de rost. Mai pot şi-acum să recit corect, mai bine zis să cânt fals, textul melodiei I Am The Walrus:

I am you as you are he as you are me and we are all together.
See how they run like pigs from the gun…
Sitting on a cornflake,
waiting for the van to come.
I am the walrus
goo goo g’joob.

Ceea ce s-ar traduce cam aşa:

Eu sunt tu căci tu eşti el căci tu eşti eu şi suntem cu toţii împreună.
Ia uite-i cum fug ca porcii de puşcă…
Şed pe-un fulg de porumb,
aştept furgoneta.
Sunt morsa
gu gu g’jub!

Un text din ăsta spulbera într-o clipită toate gunoaiele propagandistice cu rimă, făcea harcea-parcea toate poeziile proslăvind dragostea de patrie şi partid şi victoria omului nou.

Ce frumos le zice poetul, nu? Dar ce oare vrea să ne spună poetul? Ce vrea să ne transmită marele bard prin această poezie, ce învăţăm noi din ea? Din fericire, nimic. Nothing at all, pe poet îl doare-n cot de mesaj. Bardul nu vrea decât să chicotească, să se scălâmbăie, să facă mişto, să submineze şi să-i facă de râsul curcilor pe importanţii domni profesori proţăpiţi la catedră, rigizi de parcă ar fi înghiţit un baston, aflaţi mereu în căutarea încrâncenată a sensului. Tot ce contează e muzica, nebunia şi bucuria vieţii. Restul nu are sens. Sau, pentru a-l cita pe John Lennon:

„Când aveam cinci ani, mama mi-a explicat că veselia e lucrul cel mai important în viaţă. Când m-am dus la şcoală, m-au întrebat ce vreau să mă fac când o să fiu mare. Am scris „vesel“. Au crezut că n-am înţeles întrebarea. Le-am explicat că ei n-au înţeles viaţa.“
La asta nu mai am nimic de adăugat, aşa că, vesel ca un cintezoi, pun punct acestui capitol.

***

Mă aflam într-o cafenea din Köln. Un bărbat înalt, între două vârste, care părea cam agitat, s-a aşezat la masa mea. Ne-am întreţinut puţintel pe tema vremii de-afară. Evident, ceva legat de persoana mea îl irita, şi ştiam exact şi ce anume: accentul cu care vorbeam îi atrăsese de la bun început atenţia, iar acum avea o problemă. În ciuda faptului că mă examinase cu o considerabilă atenţie, nu reuşea să mă plaseze geografic. În cele din urmă, şi-a luat inima în dinţi şi m-a întrebat:

— De fapt, de unde sunteţi de loc?
— Sunt din Düsseldorf, i-am răspuns.
— Nu la asta mă refer, a spus el. Voiam să ştiu ce naţionalitate aveţi.
— Sunt german, i-am răspuns.
— Din Rusia?
— Niet.
— Din Polonia?
— Nu.

Ne jucam, practic, „Vrei să fii milionar?“, varianta de cafenea. Întrebarea numărul unu: Cine sunt eu şi din ce ţară vin? Jucam rolul examinatorului şi eram, totodată, subiectul întrebării. Posedam o mare dexteritate la acest joc, căci nu-l jucam nicidecum pentru prima oară. Fusesem invitat să-l practic de multe ori, şi de fiecare dată regulile de joc erau aceleaşi: întrebare, răspuns, întrebare, până ieşea la iveală numele ţării mele de origine.

— Aveţi un fel ciudat de-a rostogoli r-ul, a spus interlocutorul meu. Dar probabil că nu sunteţi spaniol.
— Aşa este, am răspuns eu. Nu sunt spaniol.

Mi-a examinat cu mărită atenţie trăsăturile feţei şi hainele. Nu era deloc simplu pentru el.

— Sunteţi din Croaţia? m-a întrebat.
— Fals.
— Din Cehia?
— Nici.

Pentru că interlocutorul meu nu dispunea de varianta „Sună un prieten“ şi nici n-avea poftă să schimbe întrebarea, s-a dat, în cele din urmă, bătut.

— Ajutaţi-mă, vă rog, n-am idee.
— Am venit acum 35 de ani din România, am spus eu.
— Aşa deci, a replicat el. Desigur! Dar ca român vorbiţi binişor germană.
— Germana este limba mea maternă. Sunt german.
— Şi ce profesie aveţi?

Deoarece n-aveam nici un chef de o nouă rundă de întrebări, am răspuns pe loc:

— Sunt interpret. Dar scriu şi cărţi. Şi lucrez la radio.
— La cel românesc?
— Nu, la cel nemţesc.
— În germană?
— Da.
— Păi, atunci v-aţi adaptat destul de bine la noi. Şi vă duceţi anual la Budapesta?
— Nu, de ce?
— Dorul de ţară…
— Budapesta este capitala Ungariei, am spus. Şi, pentru că-mi terminasem cafeaua, m-am sculat în picioare: Trebuie s-o iau încetişor din loc. Vă doresc numai bine. La revedere!

M-am dus la bar, unde mirosea a îngheţată, prăjitură şi cafea proaspăt măcinată.

— Ce fain miroase! am constatat. Cât am de plătit?
— 2,70 euro, a spus barmaniţa.

I-am dat 3 euro.

— Restul e pentru dumneavoastră, am zis.
— Mulţumesc, a răspuns femeia surăzând. Pot să vă întreb ceva?
— Chiar vă rog!
— Aveţi un fel ciudat de-a rostogoli r-ul. De unde sunteţi de loc?
— Din România, am scurtat eu vorba de data asta.
— Aha, a spus femeia zâmbind. Păi, atunci îl cunoaşteţi precis pe contele Dracula.

***

Prietenul meu Werner din Köln mi-a povestit recent că în anii ’70, pe când era elev într-a XI-a, a întreprins o excursie cu clasa în Germania Democrată.

— La trecerea frontierei de est, un grănicer s-a urcat în autobuz, mi-a povestit Werner, şi l-a întrebat pe unul dintre colegii mei de clasă: „Ce-ai ascuns, bă, sub pletele alea caraghioase de femeie?“, arătând scârbit cu degetul spre freza de hipiot a elevului. „Vă spun, dar numai dacă-mi divulgaţi ce-aţi ascuns sub chipiul ăla al dumneavoastră de poliţist.“ Deşi această replică promptă a provocat un hohot de râs pantagruelic, la care s-a cutremurat tot autobuzul, şi-a continuat Werner povestirea, vameşul n-a fost capabil să sesizeze nici umorul, nici prezenţa de spirit a colegului meu de clasă şi s-a străduit să-l înveţe minte nu numai pe el, ci pe noi toţi, dându-ne o lecţie plină de originalitate. Cu alte cuvinte, autobuzul a fost obligat să tragă pe banda de urgenţă şi nu ni s-a permis să ne mişcăm din loc trei ore bătute pe muchie. „Băi, voi nu sunteţi întregi la minte, voi sunteţi complet idioţi, băi!“ a urlat şoferul, spumegând de furie, după coborârea vameşului. Şi în continuare ne-a ţinut o predică despre neţărmurita noastră imbecilitate şi despre consecinţele evidente ale acesteia, ceea ce nouă nu ne-a picat deloc rău, fiindcă aşa timpul de aşteptare la graniţa est-germană trecea ceva mai repejor.

În cea ce mă priveşte, am avut în anii ’70 mult mai mult ghinion decât Werner, căci eu nu voiam să trec graniţa dinspre Vest spre Est, ci invers. Şi pentru asta trebuia să aştepţi pe-atunci mult mai mult de trei ore. Dacă trăiai în Est, era musai să îndeplineşti două condiţii esenţiale pentru a intra în posesia unui paşaport care să-ţi permită să călătoreşti în Vest: trebuia să fi împlinit cel puţin 80 de ani şi, pe lângă asta, mai erai obligat să prezinţi la secţia de paşapoarte o declaraţie olografă a părinţilor, cum că sunt de acord cu plecarea ta din ţară.

Un voiaj în Vest era de domeniul utopiei. Desigur că mai erau şi excepţii de la această regulă, existau unii mari norocoşi care-l prindeau pe Dumnezeu de-un picior, precum cosmonautul sovietic Iuri Gagarin. La un joc de noroc organizat de organele statale, acesta a câştigat într-o bună zi o călătorie în Statele Unite, după care unul dintre concetăţenii săi a sunat la Radio Erevan şi a întrebat suspicios:
— Este adevărat că tovarăşul Iuri Gagarin a câştigat o călătorie în Statele Unite ale Americii?
— În principiu da, a răspuns Radio Erevan, dar nu este vorba chiar de cosmonautul Iuri Gagarin, ci de un pensionar, pe care nu-l chema Iuri, ci Oleg, şi nici Gagarin, ci Gaganov, iar călătoria nu era în Statele Unite, ci la Kiev, şi el n-a câştigat o călătorie, ci o bicicletă, şi această bicicletă nu a câştigat-o, ci i-a fost furată.

Dat fiind că eram un entuziast francofil, dorinţa mea arzătoare era să vizitez la Grenoble nişte prieteni pe care-i cunoscusem într-o vară caniculară la Timişoara. Aşa că am depus la miliţie cererea de plecare în vizită. Cred că „organele“ s-au tăvălit de râs când au citit-o.

— Unde ziceai că vrea să plece năzdrăvanul ăsta?
— În Franţa.
— Ei, nu! Fugi de-aci!
— Uite-aici, citeşte! Hî, hî, hî…
— Ha, ha, ha, tare de tot! Dom’le, au unii nişte idei de-men-ţia-le!

Dar aceste râsete batjocoritoare nu trebuie să ne creeze o impresie falsă despre realitatea acelor timpuri. Nu se poate afirma în nici un caz că amatorii de călătorii în Vest nu erau luaţi în serios. Dimpotrivă. După numai o săptămână, am fost invitat printr-o scrisoare de două rânduri la miliţie, unde mi s-a comunicat pe un ton foarte prietenos:

— Nici o problemă, monsieur! Dacă doriţi să vizitaţi Franţa, sunteţi liber s-o faceţi. Deja mâine vă puteţi face valiza ca să plecaţi la Grenoble. Înainte de asta însă, trebuie să ne dovediţi că posedaţi suficientă valută.

Azi dau toţi cu parul în dictatură comunistă, uitând că trebuie să-i recunoaştem şi un mare merit: pe-atunci statul avea cu-adevărat grijă de cetăţenii săi, şi din acest motiv nu mi se putea permite sub nici o formă să călătoresc într-o ţară din Vest, complet străină mie, cu buzunarele goale, ca un clochard.
De facto, mă aflam în posesia a cinci dolari, deci dispuneam de valută. Dolarii erau bine ascunşi, în fundul unui sertar din bucătărie, în teaca goală a unui briceag pe care-l pierdusem într-o excursie. Îi primisem de la un turist german din München, cu cinci ani în urmă, pe când lucram ca ghid pentru turişti străini la Marea Neagră. Dar, fireşte, i-am răspuns interlocutorului meu că nu posed nici un cent, niente, nada. Că doar nu eram complet idiot: a deţine valută era strict interzis, cine avea aşa ceva era pasibil de puşcărie şi n-ar mai fi putut pleca în veci nici măcar în Bulgaria.
Teatrul absurd nu avea loc doar în piesele lui Eugen Ionescu.
Şi uite-aşa a trebuit să-mi iau gândul de la voiajul în Franţa, fiindcă nu posedam valuta pe care nici nu mi-era îngăduit s-o posed.

Acum trăiesc de peste 35 de ani la Düsseldorf şi sunt prins într-un du-te vino continuu între Est şi Vest. Am, evident, o genă de navetist internaţional, căci atunci când mă aflu în Vest Estul mi se pare mai interesant, şi viceversa. Cel mai în largul meu mă simt, la urma urmelor, în avion, în maşină sau în tren. Graniţa de odinioară dintre Est şi Vest îmi provoca o stare permanentă de stres, însă libertatea de-a călători de astăzi nu este nici ea lesne de suportat.”