Data: 15 ianuarie 2010
Ora: 17:00
Locul: ICR Viena, Argentinierstraße 39
Sub genericul ÎN MIEZUL OMULUI, la 160 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu şi 10 ani de la publicarea corespondenţei inedite Mihai Eminescu - Veronica Micle în volumul Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit, ICR Viena programează o conferinţă-eveniment susţinută de doamna Christina Zarifopol-Illias (Indiana University, Bloomington).
Conferinţa va fi însoţită de proiecţia unor fragmente din schimbul epistolar în lectura tinerilor actori români Christine Cizmaş şi Ovidiu Mihăiţă (Auăleu - Teatru de Garaj şi Curte, Timişoara).
Volume gratuite pentru studenţii prezenţi:
9 x Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit (Christina Zarifopol-Illias, Polirom 2000)
10 x Despre omul din scrisori. Mihai Eminescu (Dan C. Mihăilescu, Humanitas, 2009)
După părerea mea, de la publicarea postumelor lui Eminescu nu a mai apărut nimic de o asemenea amploare şi însemnătate în bibliografia eminesciană. (Nicolae Manolescu despre Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit)
Christina Zarifopol-Illias, absolventă de studii clasice a Universităţii Bucureşti, s-a stabilit în 1980 în SUA. Profesor Asociat de Studii Clasice şi Limba şi Literatură Română la Universitatea Indiana, este supervizor al programului de limba latină destinat primului an de studiu şi iniţiatoarea Programului de Studii Româneşti. Deţinătoarea a numeroase titluri academice: IU Trustees Teaching Award (2002), Teaching Excellence Award (Slavics and Classics, 1998, 1999, 2000). În 1999 a fost distinsă cu Premiul Kenneth Rexroth Memorial Translation pentru traducerea, împreună cu Adam J. Sorkin, a unui volum de poeme de Marta Petreu. Christina Zarifopol-Illias este autoarea volumului Portrait of a Pragmatic Hero. Narrative strategies of self-presentation in Pliny's letters şi a îngrijit ediţia scrisorilor inedite Mihai Eminescu - Veronica Micle: Dulcea mea Doamna/ Eminul meu iubit (ambele la Editura Polirom).
Opera unui mare scriitor este comparabilă cu o locomotivă ce trage dupa ea şi aduce la cota interesului public întreaga existenţă a creatorului respectiv, episoadele mai terne ori mai intense, locul în care s-a născut, şcolile pe care le-a urmat, mediul în care s-a mişcat. Influenţele şi sursele, experienţele directe, proiectele împlinite sau eşuate, funcţiile ocupate, amiciţiile şi adversităţile, pe baza convingerilor artistice ori politice: totul devine semnificativ, caracterizant, întrucât contribuie la desenarea şi adâncirea acelei figuri a spiritului creator.
[...]
O extraordinară şansă face posibilă relansarea discuţiei critice despre Eminescu, pe o pistă nouă, pornind din teritoriul biografic. În anul 2000 a apărut (la editura Polirom din Iaşi) un corpus de corespondenţă inedită între Mihai Eminescu şi Veronica Micle, nu mai puţin de 108 scrisori complet necunoscute, până atunci, specialiştilor şi publicului larg. La fondul epistolar „tradiţional", compus din 66 de scrisori (13 ale lui Mihai Eminescu, 48 ale Veronicăi Micle şi 5 atribuite/ inventate de zelosul Octav Minar), s-au adăugat dintr-o dată, printr-o senzaţională, de nimeni sperată, completare, 93 de scrisori trimise de Eminescu Veronicăi Micle şi 15 pe care ea i le-a adresat. [...]
În acest fel, asistăm acum la o incredibilă lovitură de teatru: bio- şi bibliografic, sentimental şi literar.
[...]
În primul rând, se modifică elementele unei ecuaţii sentimentale pe care critica, analizând fondul vechi de scrisori, o interpretase într-un anumit fel. În vechiul raport de contribuţie epistolară, Veronica Micle (cu cele 48 de scrisori) părea mult mai îndrăgostită de Eminescu (cu numai 18, şi nu toate cu girul autenticităţii) decât poetul de ea. Din mai puţinele lui mesaje, răzbătea parcă o anumită agasare, o senzaţie de plictis în directă legătură cu avansurile şi rugăminţile Veronicăi. O dragoste, aşadar, aproape sufocantă pentru poet.
Noul corpus de scrisori răstoarnă această imagine, înfăţişând un Eminescu mult mai participativ şi trecând, ca toţi îndrăgostiţii lumii, prin registrul bogat al senzaţiilor şi suferinţelor amoroase: de la voluptate la durere, de la bucurie la deznădejde, de la vibraţia ce se comunică imediat sufletului-pereche şi până la tonul epistolar alb, de o rece politeţe, forma superioară de exprimare/ decantare a deznădejdii.
[...]
Ultimul mare poet romantic poate fi surprins aici într-o ipostază biografică, în hainele şi în pielea lui, atingând cu mâinile şi cu sufletul întreaga claviatură a iubirii. (Daniel Cristea-Enache, Ramuri, Nr. 1-2/ ianuarie-februarie 2006)
