Discuții la Masa Tăcerii. Brâncuși portretizat de contemporanii săi – Ioan Alexandrescu

Pe parcursul a 12 săptămâni vă invităm la un proiect-serial de (re)descoperire a lui Constantin Brâncuși.

În această săptămână – amintirile meșterului pietrar Ioan Alexandrescu

Proiectul își propune să valorifice demersul din urmă cu mai mulți ani al scriitorului Romulus Rusan, intitulatO discuție la Masa tăcerii, constituindu-se într-o serie de douăsprezece convorbiri cu personalități românești: de la aristocratele Miliţa Petraşcu şi Cella Delavrancea la compozitorul Dimitrie Cuclin şi arhitectul Octav Doicescu, de la inginerul Ștefan Georgescu Gorjan la pietrarul Ioan Alexandrescu, de la studentul Grigore Popa la hangiul Nicolcioiu şi, tot astfel, de la artiștii plastici Mac Constantinescu și Ion Vlasiu la poetul Eugen Jebeleanu și la V.G. Paleolog („evanghelistul lui Brâncuși”). Dincolo de figura lui Brâncuşi, ei au reuşit să evoce, prin tot ce au spus, imaginea unei Românii europene, „integrată în Occident”.
Cele douăsprezece convorbiri care compun proiectul și vor fi lansate acum în mediul online se înscriu în efortul de a-l scoate pe Brâncuşi din clişeele legendare şi propagandistice, de a-l întoarce în rândul oamenilor reali şi fireşti. Portretul realizat colectiv este unul credibil şi lipsit de prejudecăţi, îmbrăcat în roua inocenţei, dar purtând în acelaşi timp „o aureolă nevăzută”, cum spune unul dintre conlocutori. Luăm cunoștință de un om conştient de valoarea sa, dar fără să fie îngâmfat, plin de umor, dar şi de susceptibilitate, fermecător, dar şi puţin sucit, cu o personalitate puternică, dar păstrând luminişuri şi chiar naivităţi, care ne amintesc de butada sa: „
Când încetăm să mai fim copii, suntem deja morţi.” Geniul redevine o persoană vie ca oricare alta, dar care ne convinge tocmai prin naturaleţea sa de genialitatea operelor.

Îi suntem recunoscători lui Romulus Rusan, minunatului prieten al Poloniei, pentru cartea sa, care a devenit sursa de inspirație a proiectului pe care vi-l prezentăm în săptămânile ce urmează. Îi mulțumim, de asemenea, doamnei Ana Blandiana, soția și moștenitoarea operei lui Romulus Rusan, pentru generozitatea de a ne fi alături în demersul nostru.

Înainte de a începe poveștile, să-i dăm cuvântul lui Romulus Rusan:

Ce se mai poate spune despre Brâncuşi?” Întrebarea au pus-o aproape toţi cei rugaţi să vorbească despre cel cunoscut cândva temeinic sau în treacăt, repetat sau întâmplător, şi care acum parcă se temeau să şi-l mai amintească sub înfăţişarea simplă, omenească, de odinioară. Curios, dar transformat în statuie şi întemniţat în veneraţie de spiritul nostru legendar, omul concret a încetat să trăiască. Uneori mitul ucide a doua oară.
Iată de ce am insistat pe lângă cei ce l-au cunoscut să şi-l imagineze pe Brâncuşi, de preferinţă, în ipostaza întrevederilor de la început, când impresiile sunt mai crude, şi – cu riscul de a se contrazice unii pe alţii, de a-l arăta contradictoriu pe el însuşi ori de a se repeta pe ei înşişi - să ne povestească oral, cu sufletul cuvintelor rostite, acestei amintiri. N-am intenţionat să reuşim o performanţă documentară, ci o reconstituire vie: o reînviere a acelor mulţi Brâncuşi, aflaţi câte unul în fiecare din conlocuitorii noştri, care prin rotire caleidoscopică să ne redea pe simplul Brâncuşi, cel înălţător nu numai prin tăria geniului, ci şi prin complexitatea slăbiciunilor. Scoţându-l din legendă, să-l redăm frăţiei noastre omeneşti. Restul e tăcere.

IOAN ALEXANDRESCU

Unul din pietrarii care, sub conducerea lui Constantin Brâncuşi, au lucrat la decorarea „Porţii Sărutului”. (11 februarie 1911, Lipova-Arad – 198…?).
După ce termină la Arad şcoala de ucenici, vine să lucreze la Bucureşti, de unde este angajat şi trimis să lucreze la Târgu Jiu unde devine mâna dreaptă și admiratorul tăcut al marelui artist.

Interviul s-a desfășurat în casalui Ioan Alexandrescu, pe strada Buzești din București (dispărută în urma masivelor demolări din anii '80). Înainte de demolare, Buzești era un cartier popular, locuit de negustori și comercianți. Aici a trăit câțiva ani în secolul al XIX-lea și Mihai Eminescu, într-o cămăruță închiriată. Convorbirea, atât de natural și spontană, a avut avantajul că Alexandrescu participase cu puțin timp înainte la un simpozion organizat de Muzeul Național de Artă și folosea adesea date din textul conferinței.

- Câţi ani aveaţi când l-aţi cunoscut pe Brâncuşi ?

- Împlinisem 27 de ani, iar Brâncuşi 62. Venind la Bucureşti pentru lucru (eram de loc din Radna, absolvisem Şcoala industrială din Arad şi făcusem practică în mai multe ateliere particulare din Timişoara) nu bănuiam că în acel an, 1938, se va produce întâlnirea care îmi va însemna întreaga viaţă. I-am fost recomandat lui Brâncuşi de arhitectul Giurgea şi de antreprenorul Boitan, care fuseseră rugaţi să găsească un meşter pentru lucrările de la Târgu Jiu. Alexandrescu e potrivit, a spus arhitectul, că el tot nu are nimic cu Bucureştiul. E numai pentru treabă aici.

- V-aţi întâlnit direct la Târgu-Jiu?

- Nu, la Bucureşti, în casa luiTătărescu* de pe strada Polonă. Brâncuşi m-a luat să discutăm pe drum, spre Şoseaua Jianu, unde locuia un oarecare Rufer, care urma să metalizezeColoana de la Târgu Jiu. Aceasta fusese ridicată cu un an înainte, în 1937. Scurt timp după aceea am plecat la Târgu Jiu, împreună cu alţi doi pietrari, iar Brâncuşi a sosit cu o săptămână în urma noastră. Era în mai, după Paşti...

- L-aţi aşteptat la gară?

- Da. Spre mirarea noastră, care venisem cu gândul la bagaje, era singur şi avea doar un geamantan. Ne-am dus direct la Hotelul Regal. Voia să fie cât mai aproape de lucrare. După ce s-a instalat, mi-a spus: Tinere, să-ţi spun ce ai de făcut. Vei veni la mine în fiecare dimineaţă şi vei primi dispoziţii... Lucrezi cu mine cât stau eu acolo (pe şantier), în rest îi dirijezi pe ceilalţi. A doua zi, când am mers să iau dispoziţiile, m-a întrebat dacă ştiu citi un desen. I-am spus că da. Ei, atuncea să nu faci decât ce-ţi spun eu. Priveşte ăstea de jos. Brâncuşi dăduse la perete mobila din camera sa - o cameră mică, de trei metri pe patru - şi întinsese pe podea hârtie de împachetat pe care schiţase cu cărbune. De atunci începând, am început să-i lipesc eu, cu pap, hârtiile acelea mari pentru schiţe. Niciodată nu am văzut la el un plan. Îmi dădea doar schiţa şi cotele. Unele din schiţele pe care le desena acolo jos mi le dădea mie, pe altele mă punea să le ard, iar pe celelalte le făcea sul şi le punea în geamantan. Printre ele, mi-amintesc bine că am văzut o formă ca un măr despicat, un măr având în interior un fel de lumânare aprinsă. Am mai văzut printre hârtii şi un fel de stâlpişori de lemn, ciopliţi tot de el cu briceagul şi dăltiţa. Brâncuşi alesese liniştea de aici ca să se concentreze. „Linişte” e un fel de a spune: îngrijitoarele de la hotel îmi povesteau că după ce se culca pe la nouă seara, se trezea adesea pe la două, în puterea nopţii, şi începea să lucreze. În orice caz, n-a fost dimineaţă în care, venind la Brâncuşi el să nu aibă alte desene gata.

- Ce era de făcut la Târgu Jiu?

- Practic, eu am lucrat la sculptura de pePoarta Sărutului, care atunci era numităPoarta înfrăţirii eroilor şi a cărei structură (picioarele din travertin masiv de Bampotoc, iar partea transversală din beton armat placat cu travertin) am găsit-o deja înălţată. Iniţial, poarta aceasta ar fi trebuit să fie la intrarea în parc (fundaţia i s-a şi făcut, şi dacă se sapă puţin poate fi găsită), dar Brâncuşi a spus că el nu a venit aici să facă o poartă de parc, şi poarta a fost mutată după voia lui pe aleea pe care o botezaseAleea Gloriei. Dincolo, laMasa Tăcerii, care atunci se numeaMasa familiei exista când am sosit eu doar una din cele două tăblii ale mesei, şi mai erau scaunele, nearanjate. Partea de sus a mesei era aşteptată să vină de la Societatea Pietroasa din Deva. Iniţial societatea trimisese două tăblii egale, iar Brâncuşi a fost nemulţumit, el ceruse tăblia de deasupra cu un diametru mai mare. Nici de scaune n-a fost mulţumit:Eu n-am vrut să fie o clepsidră, am vrut să semene cu două ceaunuri cu fundul unul la altul. A vrut să le schimbe, dar nu s-a mai putut.

- Aţi participat la aşezarea lor?

- Da. Brâncuşi a procedat însă simplu, ca un meşter din bătrâni. A legat o piatră de o sfoară pe care a plimbat-o în jurul mesei, descriind un cerc. Eu şezând pe un scaun, piatra legată de sfoară trebuia să treacă tangent cu genunchii mei. Le-am aranjat în şase grupuri, două câte două. Brâncuşi prevăzuse scaune şi în preajmaColoanei, având chiar forma unei jumătăţi de element dinColoană: douăsprezece - în jur, ca laMasă, iar optsprezece - dispuse câte trei în nişte nişe tăiate în gazon, pe terasele care mărgineauColoana. Mai voia ca aleea de laMasă laColoană să fie pavată cu piatră neregulată, la distanţă de doi centimetri, iar între lespezi să se pună iarbă. La primăria din Târgu Jiu trebuie să mai existe şi azi procese-verbale în care se notează ce mai solicitasedomnul inginerBrâncuşi”. Dar lucrările se tărăgănau pentru că o mare parte din fonduri fusese cheltuită cu expropierea terenului. Când au venit primarii militari, Brâncuşi a înţeles că nu mai primeşte sprijin pentru continuarea lucrării şi a plecat foarte dezamăgit. O parte din acele scaune, sosite prea târziu, le-am văzut acum câţiva ani aruncate într-o curte sau ajunse în case de particulari.

- De ce i se spuneadomnul inginer Brâncuşi?

- Păi, aşa se ştia în oraş: că a venit un inginer de la Paris. Era cumsecade şi apropiat de oameni. Se interesa unde stăm, unde mâncăm, dacă suntem bine plătiţi, dacă ne înţelegem cu inginerulDoplereiter, care era din partea familiei Tătărăscu, şi cu inginerul Vintilă, care era din partea primăriei. Altfel, era tăcut şi destul de închis, nu-i plăcea să vorbească decât strictul necesar. Eu mai încercam să-l întreb una sau alta, dar el mi-o tăia: Las', mai bine să te întreb eu pe tine!. Prefera să asculte, mă lăsa să vorbesc despre orişice, numai despre lucrare nu. Când te asculta, aprindea ţigară de la ţigară şi, odată, numai ce-ţi întindea mâna: Noroc - şi pleca. I-am mărturisit că mulţi mă întreabă ce lucrăm noi acolo. Şi ce le spui? - m-a iscodit Brâncuşi. Eu nu ştiu ce să le spun. Tu lucrează acolo şi o să vezi ce va fi; se va şti la timpul său. L-am întrebat înspre sfârşit dacă n-ar fi bine să îi scriu numele pe monument (mă pricepeam să fac litere frumoase, în basorelief). Scrie-ţi-l tu pe al tău - mi-a răspuns -, eu nu sunt comerciant cu firmă.

- Lumea era intrigată de ceea ce făceaţi?

- Da, lumea era cam nedumerită, căci se anunţase că vor fi nişte monumente ale eroilor. Chiar eu venisem pregătit cu fel de fel de unelte, mă aşteptam să sculptăm scene cu luptele de pe Jiu. Când colo, pe schiţele lui Brâncuşi am văzut doar nişte linii care semănau cu nişte şindrile... Îl ascultam, totuşi, pentru că venea de la Paris şi pentru că-mi putea fi părinte. Îi spuneam „maestre”, iar el îmi răspundea cu „tinere”. Ceilalţi doi lucrători au început să profite de bunătatea lui şi, odată, când s-au îmbătat (căci eram plătiţi regeşte), au răspuns dojenii lui Brâncuşi cu vorbe urâte şi măscări la adresa lucrărilor. El i-a concediat imediat şi mi-a cerut să-i aduc un ţăran pietrar de la o carieră. I-am adus pe unul de la Dobriţa, Gore.

- Care era programul unei zile?

- Brâncuşi mânca dimineaţa brânză de vaci, mere şi puţină pâine ţărănească. De obicei, eu treceam mai devreme prin piaţă şi îi duceam la hotel cele necesare. Pe la 9, venea pe şantier. Lucrul mergea încet şi meticulos. Abia după vreo săptămână de gândire mi-a trasat pePoartă, aproximativ, cu cărbune, contururile. Eu am întărit cu grafit, folosind compasul şi alte scule, şi am început apoi să tai cu dalta şi ciocanul. Brâncuşi mă dirija de pe o bancă:mai sus, mai jos (nu era lung la vorbă nici aici, spunea ce avea de spus în câteva vorbe), iar când era ceva mai important lua el dalta şi-mi arăta. Apoi se înapoia pe banca sa. Venise cu buzunarele pline de mere şi curăţa tot timpul mere jucându-se cu spiralele cojilor. Era îmbrăcat mereu în acelaşi fel: pălărie de paie, aşezată pe o ureche, un sveter de lână cu mânecile suflecate, pantaloni ţărăneşti de cânepă, în picioare saboţi de lemn. Din cauza reumatismului purta sveterul şi stătea numai la soare (mai avea un singur costum negru pe care-l ţinea la hotel). Dacă vedea că lucrul merge, spuneaAcum e bine, şi pleca. Era pe la 11-12. Se uita puţin la grădinarii care tăiau aleile (aici fusese înainte un loc de trecere), apoi se plimba pe malul Jiului şi revenea pe la orele 2. Uneori mă lăsa să-l însoţesc în aceste plimbări. Îmi dădea să-i duc aparatul de fotografiat pe umăr, el o lua înainte cu mâinile la spate, puţin aplecat, gânditor, ca şi cum eu n-aş fi existat. Nu vorbeam aproape deloc. În zilele de târg mergeam în piaţă. Lua în mână obiectele devânzare - ulcioare, fluiere, linguri, furci - şi le studia pe îndelete. Cel mai mare interes îl avea pentru lăzile de zestre, pentru figurile de pe capacul lor. Nu cumpăra, doar îi întreba pe oameni de unde sunt de loc. Alteori - Brâncuşi cu buzunarele pline de mere, eu cu aparatul pe umăr - porneam pe câmp. Odată s-a oprit şi a intrat în vorbă cu nişte femei care spălau pânza în Jiu. Tot atunci - fiind vremea secerişului - s-a apropiat de nişte ţărani care mâncau lângă carul lor cu boi. A intrat cu ei în vorbă şi i-a fotografiat! Apoi a potrivit aparatul, a intrat în holdă - care-i ajungea până la brâu - şi, atingând cu palmele spicele, mi-a cerut să-l fotografiez. De regulă nu se lăsa fotografiat.

- Cu ţăranii îi plăcea să vorbească?

- Numai cu cei bătrâni, care păreau înţelepţi. Îi întreba de unde sunt (asta era întrebarea lui obişnuită), dacă-l ştiu pe cutare sau pe cutare, ce mai face. Seara, la hanul lui Costică Costăchescu zis Berbec, se aşeza singur la o masă, comanda frigărui sau sărmăluţe, un pahar cu vin pelin, apoi fuma ţigară de la ţigară (fuma cam o sută de „Naţionale” pe zi) şi intra iarăşi în vorbă cu vreun bărbos de la o masă vecină. Nu-i plăceau localurile luxoase, cum era acela de la Hotelul Regal. După-amiezile venea la popicărie şi ne privea fumând cum jucăm. Alteori, sâmbăta dis-de-dimineaţă, pornea la drum cu birjarul Peştil, căruia îi spusese să se asigure cu hrană pentru el şi pentru cal. Se întorceau seara, uneori în seara următoare, după ce străbătuseră împrejurimile: Brăneşti, Peştişeni, Tismana. Peştil îmi povestea cătrănit că tot drumul nu putuse schimba o vorbă cu „domnul inginer”. Acesta îi făcea doar semn să oprească în faţa câte unei case, desena ceva într-un carneţel, punea apoi carneţelul în buzunar şi făcea iar semn de plecare.

- Cât aţi stat în total la Târgu Jiu?

- Din mai până la sfârşitul lui septembrie 1938, interval în care Brâncuşi a lipsit doar două săptămâni. Brâncuşi ar fi vrut să mă ia cu el, la Paris, dar o văzuse pe soţia mea, venită să mă viziteze.Te-aş fi luat şi te-aş fi frământat puţin, că eşti aluat bun, dar dacă eşti însurat înseamnă că ai nevoi mari, îţi trebuie bani mulţi. Ţie îţi trebuie bani, nu artă. Într-adevăr, odată au venit nişte oameni din comuna Dobriţa, rugându-l să facă un monument al eroilor şi la ei. Brâncuşi a refuzat şi le-a zis:Luaţi-l pe el, că el are nevoie de bani. Şi l-am făcut eu. L-am rugat să-mi dea o idee. La început a tăcut, dar pe urmă a zis:Fă un ostaş cu baionetă, nişte grămezi de piatră, un drapel şi <>. Gata. Şi a râs, cu zâmbetul lui deasupra mustăţii. Brâncuşi nu zîmbea decât cu ochii, de i se ridicau puţin pomeţii. Aşa a râs şi în septembrie, când ne-am despărţit definitiv, în curtea inginerului Doplereiter. Era abătut şi trist pe dinlăuntru, căci lăsa unele lucruri neîmplinite. Mi-a rămas totuşi în amintire râzând, şi nu ne-am mai văzut pe urmă niciodată.


* Gheorghe Tătărescu (Craiova, 21 dec. 1886-București, 28 martie 1957), politician liberal dizident, de două ori prim ministru (1934-1937), iar apoi ministru de Externe între 6 martie 1945 și noiembrie 1947 în guvernul instaurat de sovietici din care a fost înlăturat. Deținut politic între 1950 și 1955, moare la scurt timp după eliberare.