Svetlana Cârstean, Athena Farrokhzad
TRADO [fragment]
să șteargă
vreo
lacrimă de pe obrazul fiicelor
sunt obligate
să
țină ochii larg deschiși ca să vadă
decăderea și înălțarea
lor.
Uitați
tot, fiice nerecunoscătoare,
născute la sfârșitul revoluțiilor
vechi,
ardeți propria memorie și orice amintire
despre ceea ce
n-ați trăit
despre
ceea ce nu vi s-a vorbit
despre
ceea ce vi s-a vorbit tot timpul,
ardeți propria memorie
și
memoria noastră
umpleți cu cenușa lor
tomberoanele
și
nu mai povestiți.
Mama Athenei spune
până
și cele mai atente mame obosesc
să-și audă fiicele povestind.
Mama
mea spune
până
și mamele care calcă și spală în continuu au dreptul
să le
ceară fiicelor lor să tacă.
Mai
ales ele.
Când
noi două stăm față-n față
în
restaurantul ăsta indian din Nord
preaslăvind șofranul
și
tot ceea ce e necunoscut nouă
tații
noștri stau și ei așezați unul în fața celuilalt
au atâtea
să-și amintească.
Tatăl
Athenei spune
până
și tații care fac revoluțiile au dreptul
să moară nefericiți.
Tatăl meu spune
până
și tații care nu au nici o revoluție au dreptul
să moară
nefericiți.
În
zadar să taci
În
zadar să vorbești
În zadar să scrii
inima
explodează când nu te aștepți.
Până
și fetele noastre care scriu
nu-s
în stare să ne spună ceva folositor despre
inimi.
►
mamele noastre spun
tații noștri spun
și
memoria noastră pe care o plimbați amândouă
nestingherite
ca
pe o cămilă ce trebuie să treacă prin urechile acului
ea trebuie
să ocolească
toate
obstacolele
să
se oprească numai în dreptul
cuvintelor potrivite
pentru
voi
un
singur pas greșit și
exploziile sunt gata
aici
în ținuturile voastre comune
cuvintele sunt pentru noi
niște
mine antipersonal
care
se întorc pe urma pașilor noștri
fără
milă.
►
și
dacă
penița
stiloului cu care-nveți să scrii
ar sări de la locul ei
și
s-ar înfige drept
în
inima celui care-ți știe deja viitorul.
fetiță criminală ce ești
drept în inima ta
învăț
să scriu
apoi să socotesc.
►
niciodată frica mea nu a fost mai mică decât cruzimea ta
niciodată dragostea mea nu a depășit
frica ta
►
Gravitație
e
atunci
când avionul ne depune
iar
una
în fața celeilalte
eu
știu pe de rost tisa, pinul, molidul și bradul,
tu condițiile de
producție,
pe
mine tatăl meu mă învăța vara tabla înmulțirii,
pe tine, tatăl
tău, socialismul,
Fiecare
pe scăunelul ei
sub același soare.
Suntem
două moștenitoare
bogate
care
se privesc acum
simultan
în
oglinda unui hotel extravagant din Nord
luxul și trădarea
nu
ne sunt străine deloc.
Fiicele
revoluțiilor vechi
nerecunoscătoare!
Gravitație
e
atunci
când umbra ta aduce cu Marx
a mea cu molidul
care
ani la rând
de Crăciun
umplea
casa cu ace verzui.
►
Toate aceste răni care s-au închis greșit.
Toate
aceste rupturi de oase care s-au sudat prost.
Toate
aceste mângâieri sunt acum anestezii care nu prind.
►
uită
mângâierile, îmi spune.
uită-le.
nu
mai striga în urechea mea,
vorbele astea sunt arme
pe
care tu știi să le mânuiești.
auzul e ultimul dintre simțuri
care dispare atunci când mori.
cine
nu e primit în casă
nu aparține nimănui.
cine
nu e strigat pe numele lui
a fost uitat.
cine nu e mângâiat nu există.
►
Aici
totul se taie mărunt, tot mai mărunt
aici totul se desface în
bucățele
aici
atomii franjurați zboară de colo colo
se lovesc între ei
se
ciocnesc de frații lor mărunțiți
și
nu se mai recunosc drept rude de sânge
aici
oricine
ar uita de unde am plecat
la începutul acestui capitol.
Dintr-un
lego mare, bine făcut,
nu au mai rămas
decât
firimituri.
Firimituri,
franjuri, fracții.
Noroc
cu ele.
Război
civil.
Căci
vremea revoluțiilor încă nu a venit.
Aici încă se mai poartă
războaiele.
Atomi
identici
frați
copii
și
părinți
se
luptă-ntre ei
cei
cu aceleași eritrocite palide
care se aliniază în sângele lor
iar sângele apă nu se face
unde
se termină războiul civil
și
unde începe
revoluția
care
are gust
și
miros
de
primăvară,
chiar
și atunci când
pe străzile ei
curge
sânge?”
