Cartea săptămânii: „Trado”, de Svetlana Cârstean și Athena Farrokhzad [fragment]

Svetlana Cârstean, Athena Farrokhzad
TRADO [fragment]

„Până și mamele care n-au îndrăznit niciodată
să șteargă

vreo lacrimă de pe obrazul fiicelor
sunt obligate

să țină ochii larg deschiși ca să vadă

decăderea și înălțarea lor.

Uitați tot, fiice nerecunoscătoare,

născute la sfârșitul revoluțiilor vechi,
ardeți propria memorie și orice amintire
despre ceea ce n-ați trăit

despre ceea ce nu vi s-a vorbit
despre ceea ce vi s-a vorbit tot timpul,

ardeți propria memorie

și memoria noastră

umpleți cu cenușa lor
tomberoanele

și nu mai povestiți.


Mama Athenei spune

până și cele mai atente mame obosesc
să-și audă fiicele povestind.

Mama mea spune
până și mamele care calcă și spală în continuu au dreptul
să le ceară fiicelor lor să tacă.

Mai ales ele.
Când noi două stăm față-n față

în restaurantul ăsta indian din Nord
preaslăvind șofranul
și tot ceea ce e necunoscut nouă

tații noștri stau și ei așezați unul în fața celuilalt
au atâtea să-și amintească.


Tatăl Athenei spune
până și tații care fac revoluțiile au dreptul
să moară nefericiți.


Tatăl meu spune

până și tații care nu au nici o revoluție au dreptul
să moară nefericiți.

În zadar să taci
În zadar să vorbești
În zadar să scrii

inima explodează când nu te aștepți.
Până și fetele noastre care scriu

nu-s în stare să ne spună ceva folositor despre
inimi.



mamele noastre spun
tații noștri spun


și memoria noastră pe care o plimbați amândouă
nestingherite

ca pe o cămilă ce trebuie să treacă prin urechile acului
ea trebuie să ocolească
toate obstacolele

să se oprească numai în dreptul
cuvintelor potrivite
pentru voi
un singur pas greșit și
exploziile sunt gata

aici în ținuturile voastre comune
cuvintele sunt pentru noi
niște mine antipersonal

care se întorc pe urma pașilor noștri
fără milă.



și dacă
penița stiloului cu care-nveți să scrii
ar sări de la locul ei
și s-ar înfige drept

în inima celui care-ți știe deja viitorul.
fetiță criminală ce ești


drept în inima ta


învăț să scriu
apoi să socotesc.



niciodată frica mea nu a fost mai mică decât cruzimea ta
niciodată dragostea mea nu a depășit

frica ta



Gravitație
e

atunci când avionul ne depune
iar
una în fața celeilalte

eu știu pe de rost tisa, pinul, molidul și bradul,

tu condițiile de producție,

pe mine tatăl meu mă învăța vara tabla înmulțirii,
pe tine, tatăl tău, socialismul,


Fiecare pe scăunelul ei
sub același soare.


Suntem două moștenitoare
bogate

care se privesc acum
simultan
în oglinda unui hotel extravagant din Nord
luxul și trădarea

nu ne sunt străine deloc.

Fiicele revoluțiilor vechi
nerecunoscătoare!


Gravitație
e

atunci când umbra ta aduce cu Marx
a mea cu molidul
care ani la rând
de Crăciun

umplea casa cu ace verzui.



Toate aceste răni care s-au închis greșit.

Toate aceste rupturi de oase care s-au sudat prost.
Toate aceste mângâieri sunt acum anestezii care nu prind.



uită mângâierile, îmi spune.
uită-le.


nu mai striga în urechea mea,
vorbele astea sunt arme

pe care tu știi să le mânuiești.
auzul e ultimul dintre simțuri
care dispare atunci când mori.


cine nu e primit în casă
nu aparține nimănui.


cine nu e strigat pe numele lui
a fost uitat.


cine nu e mângâiat nu există.



Aici totul se taie mărunt, tot mai mărunt
aici totul se desface în bucățele

aici atomii franjurați zboară de colo colo
se lovesc între ei
se ciocnesc de frații lor mărunțiți

și nu se mai recunosc drept rude de sânge
aici
oricine ar uita de unde am plecat
la începutul acestui capitol.


Dintr-un lego mare, bine făcut,
nu au mai rămas

decât firimituri.


Firimituri, franjuri, fracții.
Noroc cu ele.


Război civil.
Căci vremea revoluțiilor încă nu a venit.
Aici încă se mai poartă războaiele.
Atomi

identici
frați
copii
și părinți

se luptă-ntre ei
cei cu aceleași eritrocite palide
care se aliniază în sângele lor


iar sângele apă nu se face


unde se termină războiul civil
și unde începe
revoluția
care are gust

și miros
de primăvară,

chiar și atunci când
pe străzile ei
curge sânge?”