Filip Florian
TOATE BUFNIȚELE [fragment]
„[...] Vara, întotdeauna, parcă și sângele prin brațe mi se răsfăța. Ieșeam moleșit din așternuturi, lipăiam desculț pe dușumea, mă întindeam din tot corpul și căscam, pe urmă, ca marii boieri, și ei privind la muștele amețite, încercam să aleg ceva plăcut dintre atâtea lucruri plăcute, fie să merg la vânătoare însoțit de hăitași, fie să joc șeptică cu vecinii de moșie, pe terasă, sorbind limonadă și gustând șerbet, fie să-mi pufăi narghileaua în grădină, la umbră, printre trandafiri, fie să mă plimb călare pe lângă heleșteu, fie să chem țiganii să-mi cânte, fie să mă duc la baia turcească sau la bâlci. Cum nu izbuteam să mă decid, clefăiam ceva în dorul lelii, de obicei pâine și parizer, scăpam de pijama, găseam hainele unde le lăsasem seara și plecam teleleu pe străzi, convins că viața îți oferă singură, la un simplu fluierat, ce nici n-ai visa. Și, cu adevărat, după ce ne fluieram între noi și ne strângeam cu toții, viața ne dăruia după cum o răbda sufletul, într-o zi un ban de aur, în altă zi o para chioară, câteodată, când se înfuria, praful de pe tobă. În privința monezilor oricum o duceam bine, chiar dacă nu ne alegeam niciodată cu cocoșei sau arginți, ci numai cu pumni de mărunțiș. Mă uitam des în calendarul bisericesc, pentru că mama, slavă Domnului, lipea an de an câte unul pe peretele din bucătărie, căutam datele scrise cu roșu și, mereu, când se apropia clipa, ne hotăram încotro să pornim. În duminicile obișnuite, cu liturghie și sărbători mici, cum erau Cuviosul David din Tesalonic, Sfântul Iachint, Sfânta Mare Muceniță Marina, Cuviosul Moise Etiopianul, Sfântul Vavila Episcopul Antiohiei, Cuviosul Eufrosin și altele asemenea, coboram în centru, la biserica albă, puțin înainte de prânz. Acolo, chiar dacă era plin de cerșetori care încercau să smulgă mila enoriașilor, exista un moment scurt, foarte scurt, în care puteam să ne facem treaba fără să stârnim adunătura aia de zdrențăroși, ciungi și buboși. Șeful lor era unul Kunta, un țigan cu buze groase, înalt, burtos și șleampăt, poreclit așa încă de când era puradel, de pe urma unui serial de la televizor. Și Kunta stătea cu nările în vânt, de veghe, dar în prostia lui, tot morfolind cuvintele și pocindu-le cu ș în loc de s, era atent doar la năpârliții din afara haitei, ca nu cumva să apară lupi pribegi și să-i încalce teritoriul. Nu băga el în seamă niște copilandri gălăgioși, care băteau mingea pe la poartă și-și așteptau o mamă, o bunică, o mătușă, ce se nimerea. Iar noi, cu planul învățat ca la carte, din ce în ce mai rutinați și iuți, nu scăpam din ochi ușa bisericii, așteptam minutele de după încheierea slujbei, când cerșetorii se buluceau în prag, pe trepte și lângă cutiile de tablă din pridvor, unde se aprindeau lumânările pentru vii și morți, ni se făcea sete, cumplit de sete, tuturor și înconjuram cișmeaua din mijlocul curții, acolo unde, Dumnezeu știe de ce, credincioșii aruncau o puzderie de bănișori prin grilajul de fier. Mecanismul funcționa ca un ceas elevețian, eu și Sandu scoteam șurubelnițele din buzunar, le vâram capetele printre două bare, a șaptea și a opta, fiindcă erau cele mai slabe, forțam într-o parte cât să facem pârghie și să le depărtăm. Nițuș, Marcelică și Gabi ne acopereau din spate, chirăiau, se stropeau și râdeau, iar Tudi, cu mâinile lui subțiri de sfânt bizantin și cu degetele lungi de pianist, curăța tot ce se adunase dimineața în cuva de beton, până la ultima lețcaie. Ne burdușeam buzunarele și, fără grabă, îmbrâncindu-ne după atâta udătură, sătui de câtă apă băuserăm, ne întoceam la poartă, mai încingeam o miuță scurtă, ca și cum ne-am fi înnebunit după fotbal, apoi ne salutam iubitor rubedeniile și ne luam tălpășița înspre parc. Cel mai mult ne plăcea latura de la răsărit, pentru că în zona aia de lângă gară și șosea, mai zgomotoasă, nu se oprea nimeni. Ne așezam pe două bănci puse față în față, vărsam purcoiul de mărunțiș la mijloc, pe pământ, sortam banii și-i număram, nu-i împărțeam, vroiam doar să știm cam cât am strâns, iar la final o luam ușurel către cofetăria de la parterul hotelului Carpați. Înăuntru, în fața rafturilor cu cozonaci, bomboane de ciocolată și fursecuri, a vitrinei cu înghețată și prăjituri, parcă se pogora pronia cerească, prea eram cuprinși de evlavie după atâta timp petrecut la biserică, papilele noastre gustative înfloreau ca gladiolele și crinii imperiali, ne ploua torențial în gură și ne cântau fel și fel de păsărele în stomac. Cumpăram după pofta inimii și după buget, dar, oricât de jalnic ne-ar fi mers, tot primea fiecare o amandină, o negresă, un diplomat, o savarină sau o baclava. Dar faptele mari se înfrățesc, se cheamă, măreția cere măreție, așa că la sărbătorile însemnate, cu fast, când slujea ditamai soborul de preoți, când rostea predica un episcop sau un arhimandrit, și noi eram datori să ne arătăm clasa și virtuțile. Prin urmare, la Rusalii, care au picat la începutul vacanței, la Sânziene, la Sfinții Apostoli Petru și Pavel, la Sfântul Ilie, la Schimbarea la Față, la Adormirea Maicii Domnului, la Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, la Sfânta Marie Mică și la Înălțarea Sfintei Cruci, am urcat la mânăstire, pe poteca din pădure, nu pe drumul ocolitor. Sus, la trei sferturi de oră deasupra orașului, în poiana de sub Stânca Uliului, găseam sute de mașini înghesuite pe iarbă, ca și cum s-ar fi scuturat norii cu toate mărcile și modelele, cu autocare și microbuze. La intrare se înșirau tarabe cu cruciulițe, macrameuri, mătănii, tămâie și dulceață, iar în curte nu izbuteai să arunci un ac, fiindcă oamenii nu încăpeau în biserică și se topeau în zăduf, ascultând liturghia la difuzoare. Eu, jur, mă închinam de cum pășeam înăuntru și, în vreme ce ne strecuram prin mulțime spre fântâna de piatră, un havuz oval, care prinsese un strat de mușchi pe margini, spuneam șoptit Tatăl Nostru, ca să fiu sigur că nu e cu supărare și că va fi bine. Pe urmă, când ne regrupam lângă fântână, nu chiar imediat, așa, cam la jumătate de oră, Gabi își lua în primire soarta lui de martir și, deodată, vârându-și degetele pe gât fără să-l vadă nimeni, vărsa de mama focului, ca să-i sperie și să-i scârbească pe cei din jur, care zburau ca potârnichile. Aplecați deasupra apei ceva mai adânci de un metru, rece ca gheața, ne prefăceam că îl spălăm pe Gabi și îl îngrijim, îi tamponam fruntea cu o batistă, îi făceam vânt cu un ziar și, pe ascuns, lăsam să cadă în havuz magneții mari, legați cu sfoară, îi târam pe fund și-i scoteam încet, ca să nu se risipească prada. Se formau ciorchini frumoși de fise, ca strugurii brumării, îi culegeam sub luciul apei și îi scuturam în rucsacul lui Nițuș. După sărbătorile mari, era trai pe vătrai, deși ne copleșeau monedele alea de o sută de lei, cu Mihai Viteazul, care atârnau ca plumbul și nu valorau mai nimic. Măcar trei zile, mâncam prăjituri până ne ieșeau pe nas.”
