Cartea săptămânii: „Nu putem evada din istoria noastră”, de Adrian Cioroianu [fragmente]

Adrian Cioroianu
NU PUTEM EVADA DIN ISTORIA NOASTRĂ [fragmente]

Metroul din București (1909-1979)

[…] Următoarea etapă în istoria metroului bucureștean o reprezintă anii '30 ai secolului trecut. Regele Carol al II-lea poate a avut defectele sale umane, dar trebuie să recunoaștem că a fost un om (și un conducător) ambițios. În viziunea lui, Bucureștiul trebuia să devină o capitală de nivel european, dotată inclusiv cu un metrou (după model francez, cel mai probabil). Dar planul metroului românesc a rămas tot pe hârtie, din cauza celui de-al Doilea Război Mondial.Și așa se face că cel care a reluat acest proiect a fost regimul comunist. La mijlocul anilor '50, era înființat în Capitală un institut de proiectare a metroului. La început, proiectul a avut la bază școala sovietică de construcții, al cărei metrou, chiar dacă nu era cel mai vechi, era în mod sigur cel mai spectaculos, fiind o operă utilitară și propagandistică în egală măsură. Dar, începând cu anii '60, specialiștii implicați în construcția metroului bucureștean au fost în exclusivitate români, iar sursa de inspirație a redevenit metroul utilitar din unele capitale occidentale. La începutul anilor '70, a fost întocmit dosarul tehnic al acestui proiect, iar în februarie 1975 au început lucrările efective la ceea ce atunci se chema Întreprinderea Metroul București – sau IMB.

Trebuie spus că Nicolae Ceaușescu s-a implicat direct în acest proiect, începând cu anii 1972-1973. Ambiția lui era ca toate componentele metroului nostru – de la șine până la vagoane și chiar mozaicul sau marmura din stații – să fie de producție românească. Această ambiție s-a realizat în bună parte. În ziua de 16 noiembrie 1979, conducătorul Ceaușescu inaugura prima magistrală a metroului bucureștean, ce lega atunci stațiile (cu nume corecte din punct de vedere ideologic)Timpuri Noi șiSemănătoarea. Metroul se înscria și el pe lista „ctitoriilor ” epocii.

De-a lungul anilor '80, metroul bucureștean s-a ramificat în câteva etape succesive. În acei ani, toate vagoanele metroului bucureștean erau galbene. Și, imediat, o vedetă a muzicii ușoare românești, a făcut celebru un cântec în care metroul era numit, metaforic, „trenul galben fără cai”, formulă care atunci sintetiza o evoluție, dar care astăzi nu mai are prea mult din acel înțeles: pentru că în orizontul vizual al urbanității contemporane caii sunt cu mult mai rari decât automobilele sau ramele subterane. Prima linie a metroului avea, la inaugurarea din 1979, doar șase stații. În anul 1989, când regimul comunist s-a prăbușit, metroul bucureștean avea în jur de 40 de stații. Astăzi, metroul are 51 de stații, dispuse de-a lungul a aproximativ 70 de kilometri de linie în subteran. Alte 25 de stații sunt în construcție sau doar planificate. În orice caz, rămâne un fapt notabil că, repet, în fiecare zi, în medie, 600 000 de călători folosesc metroul, adică unul din patru bucureșteni coboară în subteran știind că astfel ajunge mai repede la destinație.

Indiscutabil, metroul reprezintă una dintre cele mai bune investiții făcute vreodată în București. Cred că ar fi greșit să spunem că metroul a fost o victorie a regimului comunist. Cu siguranță, Bucureștiul ar fi avut astăzi metrou și dacă România ar fi fost condusă de altfel de regimuri. Totuși, probabil că în condiții de democrație metroul ar fi costat mai mult și poate că firmele constructoare nu ar fi fost românești, ci străine. Aceasta este o lecție la care merită să medităm.

Morala poveștii noastre pleacă de la o întâmplare adevărată, pe care mi-a povestit-o unul dintre inginerii veterani de la metroul bucureștean. La călătoria sa inaugurală cu metroul, din noiembrie 1979, Nicolae Ceaușescu a făcut observația că viteza trenului este prea mică și că stațiile sunt prea dese. Ceaușescu, de fapt, nu-și putea imagina metroul decât ca pe un tren care merge pe sub pământ. „Atunci, în 1979, ne-am dat seama că Ceaușescu era un om depășit, care nu mai înțelegea lumea din jurul său”, mi-a spus acel inginer, care, ca toți colegii săi, știa cât de dese erau stațiile metroului din Paris, de exemplu. E de la sine înțeles că N. Ceaușescu nu a mers cu vreun metrou occidental și că nu avea amintiri foarte clare din tinerețea sa, când ar fi putut, teoretic, coborî în metroul sovietic (dar nu știm dacă a făcut-o). Cea din 1979 a fost, de fapt, singura călătorie a lui Ceaușescu în „trenul galben fără cai”. Peste zece ani și puțin, el avea să iasă din istoria noastră cu un elicopter.

Gimnasta care sare granița – fuga din țară a Nadiei Comăneci (noiembrie 1989)

Prieteni ai Istoriei, unii dintre dvs. își amintesc cu siguranță toamna anului 1989 și mai ales lucrările ultimului congres, al XIV-lea, al Partidului Comunist Român, desfășurate atunci. Cu această ocazie, surd și orb față de tot ce se întâmpla în lagărul socialist, Nicolae Ceaușescu a fost reales în unanimitate și cu ropote de aplauze în funcția de secretar general al partidului. Dar surpriza, pentru Ceaușescu, avea să vină de unde se aștepta mai puțin, de la o tânără româncă a acelui timp.

Nicolae Ceaușescu nu a apucat să se bucure foarte mult de ultima sa victorie. Al XIV-lea congres al partidului unic din România, desfășurat între 20 și 24 noiembrie 1989, a consfințit izolarea deplină a țării. România socialistă părea o planetă izolată din sistemul comunist, în care lumina reformatoare a noului astru de la Kremlin (pe nume Mihal Gorbaciov) nu părea a dezgheța apele. Și totuși, la câteva ore după congres, o știre din România zguduia presa internațională, drept care vă propun să ne amintim aici de fuga din țară a Nadiei Comăneci.

În toamna anului 1989, Nadia Comăneci era ca un canar aurit într-o colivie și ea de aur. În vârstă atunci de 29 de ani, fosta mare campioană olimpică era salariată a statului român, dar în paralel ea era supravegheată intens de organele de securitate. În ultimii ani '80, ea nu mai putuse părăsi deloc România, deși primise mai multe oferte și invitații din străinătate. În paralel, lucru inedit pentru sistemul comunist, ea devenise subiect al unor povești mondene care se transformaseră în legende urbane, precum presupusa sa legătură amoroasă cu fotbalistul craiovean Gheorghe Geolgău, în primii ani '80; zvonul a fost atât de insistent, încât chiar ziarulScânteia tineretului, care găzduia săptămânal (sâmbăta) un dialog al Nadiei cu cititorii (scris, în realitate, nu de Nadia, ci de ziaristul Horia Alexandrescu...), a ținut să dezmintă la un moment dat rumoarea (ceva inedit pentru presa de partid din România).

Povestea fugii din țară a Nadiei începea, deci, în seara zilei de 14 noiembrie 1989. Cu ocazia zilei de naștere a unei cunoștințe, la o petrecere de genul celor pe care tinerii români din toate mediile le apreciau foarte mult la sfârșit de săptămână, Nadia a cunoscut un tânăr cetățean american de origine română, pe numele lui Constantin Panait. Acesta plecase din România în anul 1981, dar revenise recent, cu un pașaport american, dar mai ales cu scopul de a organiza fuga din țară a unor cunoscuți. Surprinzând bine dezamăgirile din viața Nadiei, Panait i-a făcut acesteia propunerea spectaculoasă de a o ajuta să părăsească România. Nadia a cerut un timp de gândire și în scurt timp a acceptat. Iar peste fix două săptămâni din acel moment, în dimineața zilei de 28 noiembrie 1989, câțiva grăniceri maghiari din localitatea Kiszombor din Ungaria au avut surpriza de-a intercepta un grup de șapte fugari români, printre care și o stea a gimnasticii mondiale, nimeni alta decât Nadia Comăneci!

Despre fuga Nadiei au existat, în acești 25 de ani trecuți, sute sau mii de relatări și foarte multe versiuni. Subiectul, la drept vorbind, este mai serios decât pare, pentru că nu vorbește numai despre celebra gimnastă, ci și despre țara din care ea a plecat. Unele personaje (mai bine spus, personalități) din interiorul Federației Române de Gimnastică (ale căror nume deocamdată nu le pot cita în subsol) mi-au spus că evadarea din țară a Nadiei Comăneci a fost cel mai mare secret al lui Polichinelle din toată istoria contemporană a sportului românesc: toată lumea se aștepta ca Nadia să plece din țară, iar întrebarea era mai curând „cum de nu a plecat încă?” (prin comparație cu alți sportivi exponențiali ai României, precum Ilie Năstase sau Ion Țiriac, pentru care granițele au fost mereu cu mult mai poroase, dar e drept că acest lucru se întâmpla, în cazul lor, în anii '70).

Indiscutabil, Nadia Comăneci era un simbol al regimului și „grija” față de ea (inclusiv din partea Securității) a fost particulară. Există, de asemenea, opinii potrivit cărora Nadia a refuzat ea însăși să plece mai devreme, deși informații privind diferite tentații care i s-au oferit au apărut imediat după 1976. Unii spun că Nicu Ceaușescu ar fi fost și el la curent cu acest gest al Nadiei din 1989 și că ar fi preferat să lase lucrurile să curgă de la sine (încă un semn al sentimentului declinului, prezent la nivelul celor din elita vremii). Nu există deocamdată nici o dovadă pentru această cvasicomplicitate a lui Nicu Ceaușescu, dar trebuie să recunoaștem că, tot deocamdată, legendele sunt mai numeroase decât atestările care ar putea să apară într-o zi. La drept vorbind, istoria relațiilor dintre fosta gimnastă și fostul prâslea al familiei Ceaușescu nu e foarte clară și poate e mai bine să rămână așa. Alții spun că însăși o grupare a Securității a facilitat această fugă, în pregătirea evenimentelor ce aveau să urmeze. Dar adevărul s-ar putea să fie mult mai simplu. Un adevăr care i-a dat multe bătăi de cap lui Nicolae Ceaușescu.

Nadia Comăneci și grupul de transfugi din care făcea parte au trecut granița cu Ungaria undeva mai sus de Timișoara, în noaptea de 27 spre 28 noiembrie 1989. Cei care i-au ajutat erau călăuze pe care Constantin Panait le plătise din vreme, în valută. Știrea despre fuga Nadiei a dat-o chiar postul maghiar Radio Kossuth, la ora matinală opt a zilei de 28 noiembrie. A doua zi, pe 29 noiembrie, Panait a ieșit legal cu mașina din țară și a recuperat-o pe Nadia de la un hotel din orașul maghiar Szeged, după care steaua gimnasticii a ajuns în Austria și a obținut azil politic de la ambasada americană din Viena. Începând cu ziua de de joi, 30 noiembrie 1989, toate marile ziare și posturi de televiziuni ale lumii au reluat știrea de senzație că Nadia Comăneci fugise din România lui Nicolae Ceaușescu. Iar în dimineața zilei de sâmbătă, 2 decembrie, Nadia Comăneci ajungea pe aeroportul „J.F. Kennedy” din New York.

Nicolae Ceaușescu a primit fuga Nadiei ca pe o triplă lovitură. În primul rând, Nadia era cea mai cunoscută și mai apreciată femeie din România în acel moment. În al doilea rând, ea fugise tocmai prin Ungaria, iar ziariștii de la Budapesta, cu voie de la oficialități, s-au grăbit să spună că Nadia ar proveni de fapt dintre ceangăii maghiari din Moldova și că numele ei ar fi Nadia Kemenes; altfel spus, steaua română a gimnasticii nu era cu totul româncă (o ipoteză maghiară pe care, de altfel, Nadia a infirmat-o cu eleganță). În fine, al treilea șoc pentru Ceaușescu fusese incapacitatea Securității de a preveni această evadare. A fost, într-adevăr, incapacitate, dat fiind că vorbim despre una dintre cele mai urmărite femei din România acelor ani? Poate, într-un viitor nu foarte îndepărtat, vom afla mai multe amănunte despre fugă, ca atare, și despre personajul, altfel modest documentat, al facilitatorului Constantin Panait.

În dimineața zilei de 2 decembrie 1989, ajunsă pe aeroportul din New York, Nadia Comăneci a fost întâmpinată de mii de ziariști – nimic surprinzător, de altfel. Cineva a întrebat-o dacă fuga ei din România îl va afecta pe Nicolae Ceaușescu. Nadia a răspuns „It's noy my bussiness” - adică „asta nu mă privește pe mine”. Morala poveștii noastre este că uneori chiar și cele mai sigure colivii se pot defecta – de la sine sau prin intervenții de afară. Peste nici o lună, Nicolae Ceaușescu însuși avea să ajungă în propria sa colivie, deloc aurită, la Târgoviște.”