Mihail Sebastian, De două mii de ani [fragment]
„..., ţinând în mână piciorul de scaun, pe care-l rupsese pentru luptă.
Seara, Marcel Winder a făcut lista celor bătuţi, ca s-o dea la gazetă. I-am spus să mă şteargă: nu cred să fi primit mai mult de două palme şi mai ales nu e nevoie să afle mama.
*
Front calm. Se creează poate un stil al adversităţii.
— Domnule coleg, sunteţi bun să-mi arătaţi carnetul dumneavoastră?
M-au înconjurat trei şi aşteaptă. Scot carnetul şi îl întind celui care m-a întrebat.
— Aha! Vă rugăm să părăsiţi sala. Pe aici. Îmi indică drumul.
*
L-au bătut foarte rău pe Leibovici Isidor. Iar… Eu n-am fost de faţă, dar mi-a povestit Marga Stern, care fusese acolo. E predestinat băiatul ăsta.
Şi mi-e dragă discreţia lui ţeapănă, mândră, retezată.
— Iar Leibovici?
— Ce iar?
— Iar te-au bătut.
— Nu.
— Ba da.
— Ei, ba da... Ştii tu mai bine dacă m-au bătut sau nu.
Se întoarce pe călcâie şi pleacă îmbufnat, cu capul îndesat între umeri.
Mi-am pierdut în învălmăşeală sau mi s-au luat mănuşile. Şi e un ger... Ce mizerie.
*
Nu, nu sunt un tip tare. Unde sunt jurămintele pe cari mi le făceam cu doi ani în urmă, pe coperta abia închisă a lui Zarathustra? De ce am umblat ieri noaptea pe stradă, singur, într-aiurea, nenorocit că nu pot plânge şi înspăimântat în acelaşi moment de gândul că s-ar putea totuşi? De ce seara, când îmi pun capul pe pernă, mă nduioşează oboseala acestei aplecări, ca pe o piatră de drum până la care am fost fugărit?
Imbecil, de trei ori imbecil.
Ceea ce mă dezolează mai ales este senzaţia de a pierde pe fiecare zi siguranţa singurătăţii mele, de a mă vedea solidar cu Marcel Winder şi Ianchelevici Şapsă, de a coborî pe scara înduioşării în comun, de a deveni odată cu ei, la fel cu ei, un individ care se compătimeşte şi se mângâie. Cordialitate ovreiască, pe care o urăsc. Mă tentează gândul de a repezi un cuvânt brutal la întâiul prilej, pentru ca să se ştie că aşa cum sunt aici între zece oameni, care mă cred „fratele lor de suferinţă”, eu sunt singur, absolut singur, definitiv singur.
Ascultă, Marcel Winder, dacă mă mai baţi o singură dată pe umăr, te plesnesc. Treaba mea dacă sunt lovit, treaba ta dacă ţi se sparge capul, n-am nimic de împărţit cu tine, n-ai nimic de aflat de la mine, vezi-ţi de drum şi am să-mi văd de al meu.
*
De trei zile nu se mai face foc. S-au terminat lemnele şi se aşteaptă o subvenţie promisă.
Liowa e bolnav. 39 de grade. A fost un intern de la Caritas să-l vadă şi a promis să-l ia acolo,
îndată ce are să se libereze un pat. Politehnicianului i-au degerat urechile şi s-a bandajat cu o pânză mare îngălbenită, care-i acoperă tot obrazul şi care îmi face rău la masă, în cantină, când o văd cu vata şi gutaperca zdrenţuite.
Ianchelevici Şapsă şi-a spălat ciorapii şi i-a întins la marginea patului să se zvânte. L-a căutat astăzi o fată, venită mi se pare de la el din târg şi i-a adus un săculeţ cu nuci. El a râs încurcat: cred că i-a fost ruşine să le ia de faţă cu noi.
Nu sunt un caraghios eu care am aici, între ei, scrupule critice şi îmi controlez „ţinuta”? Un estet.
Asta sunt. „Decenţă, discreţie, singurătate” – valori de cinci parale, în numele cărora îi cer durerii să fie o persoană politicoasă.
*
Nebărbierit de patru zile. E prea frig ca să stau un sfert de ceas în faţa oglinzii.
*
A fost azi o cursă, care putea să sfârşească rău. Coboram de la administrativ, unde mă dusesem să mă ncălzesc şi eram la doi paşi de uşe, când mi-a ieşit înainte Ştefăniu. Nu mă observase. Abia acum îmi dau seama că el nu mă observase. Dar n-am avut atunci destul calm ca să nţeleg asta şi am făcut prostia de a mă ntoarce ca să-l ocolesc şi în momentul acela m-a văzut. Nu m-a ajuns decât cu bastonul (o lovitură bună pe umărul stâng). Am fugit pe lângă el, deşi astfel riscam să atrag atenţia altora şi am luat-o la stânga pe culoar. El după mine. Am trecut prin galeria de sus spre senat, socotind să mă opresc în cancelarie. N-am găsit însă cheia în uşe şi s-o ţin cu umărul n-aş fi putut până la urmă. Noroc că era deschisă uşa ce dă spre scara senatului. Odată ieşit în stradă, bănuiam că n-are să mă mai urmărească. Într-adevăr.
Şi ar trebui să-i scriu astă-seară mamei. Ce?
*
Zece seara. A adus adineauri medicinistul basarabean două bucăţi de lemne în buzunarele paltonului. Dar, cum nu s-a făcut de mult foc, soba scoate fum şi acum când s-a răcit iar, e un miros acru în odaie, care îl înăbuşe pe Liowa.
A ieşit cineva pe uşe şi a lăsat-o deschisă. Nu se ridică nimeni s-o închidă. Ionel Bercovici joacă poker pe patul lui cu Marcel Winder şi încă doi pe care nu-i cunosc.
Se aude din când în când tusea lui Liowa. Cineva bate din palme, pentru că asta îl enervează sau pentru că-i e frig.
Sâmbătă seara
Fiecare evreu este un rege
Şi fiecare colţ de casă râde
Şi tot omul e vesel.
Cântă Ianchelevici Şapsă. Rezemat de perete, cu paltonul pe umeri, cu mâinile în buzunar. Are o
voce tărăgănată, greoaie, care urcă greu şi se poticneşte puţin la fiecare sfârşit de vers.
...a ieider i-id a meilāch...fiecare evreu un rege... E o melodie pe care am mai auzit-o undeva, de mult. Acasă poate, pe vremea bunicului.
Îmi simt ochii calzi. Nu e nimic, băiatule. Nu te vede nimeni. Şi nu simţi că asta face bine, o, infinit mai bine decât orgoliul de a-ţi strânge pumnii şi a te opri?”
