Cartea săptămânii: Max Blecher, „Vizuina luminată” [fragment]

Max Blecher
VIZUINA LUMINATĂ [fragment]

„[…] În întuneric materia se escamotează și săvârșește trucuri de prestidigitator.

– Vă rog observați bine, nimic în mâini, nimic în buzunare... voi aprinde doar un chibrit...

Și iată dulapul, iată cearceafurile și mâna mea.

Există calități diferite de întuneric cu vârste deosebite ca straturile geologice, există un întuneric poros și ușor înainte de somn care se umple de zumzete interioare și de cuvintele din trup ca un burete care se îmbibă cu apă. Există un întuneric de cinematograf unde obscuritatea alunecă pe frânghii de lumină și la capăt dansează în umbră și lumini pe ecran cu acompaniament de muzică și există un întuneric care nu conține nimic, uscat și dur ca un cărbune și care e la sfârșitul coridorului prin care treci când ai respirat adânc cloroformul.

În povestirile de după operații, se întreabă bolnavii ce senzații au avut și ce au văzut în somnul anestezic când erau întinși pe masa de chirurgie. Și eu am fost întrebat și n-am putut spune nimic, pentru că n-am simțit și n-am văzut nimic, nici munți cenușii, nici tăceri care au sunet profund, nici spații întinse pe care să plutesc. Poate că n-am văzut nimic din toate acestea pentru că am dormit adânc de tot, mult mai adânc decât acești bolnavi. Iată de altfel ce s-a petrecut: se știe că pe masa de operații toți bolnavii se zbat până ce adorm, și refuză ca să respire cloroformul. Când a trebuit însă să fiu anesteziat pentru operația mea, spre extraordinara uluire a doctoriței care îmi pusese masca de inhalat pe obraz, începui să aspir cu putere anestezicul până în fundul plămânilor, până la epuizare, ca și cum mi-ar fi fost sete și aș fi așteptat de mult anestezicul ca să-l respir. Era atâta violență în dorința mea de a absorbi în câteva secunde conținutul bășicii încât, pentru a-mi evita probabil o sincopă și pentru ca respirând în mod prea puternic să nu stric aparatul, doctorița îmi luă jos masca și îmi spuse: „Mai încet, te rog respiră mai încet pentru că altfel crapi bașica aparatului. Ești un bolnav extraordinar, de obicei toți resping cu dezgust cloroformul“.

Explicația era însă cu totul alta și o țineam ascunsă în intimitatea mea. Când știui că trebuie ca să fiu operat îmi spusei: „Iată o ocazie minunată pentru a isprăvi cu viața în mod simplu și nedureros“. Îmi zumzăia de mult gândul ăsta în cap și începuse să devie o arzătoare dorință. În câteva rânduri încercasem de altfel ca să ma sinucid fără să izbutesc. Eram și destul de laș.

Îmi trebuia ceva sigur, destul de simplu și fără dureri.

– Când mi se va da cloroformul, voi înghiți puternic până la doza care ucide, îmi spuneam. Este o moarte simplă și ușoară și nimeni nu va ști că m-am sinucis...

Întunericul acela a fost greu, opac și dens, însă n-a fost definitiv. Când m-am trezit, odaia era oblică, deplasată aproape în unghi drept, și numai după câteva secunde îi restabilii echilibrul, ca în filmele acelea de cinema unde timp de câteva secunde aparatul își schimbă înclinația și tot peisajul curge la vale pentru a reveni exact la locul lui în mo mentul următor.

Pentru mine întunericul acela n-a fost suficient și aștept cu imensă dorință, cu calm, cu o răbdare câteodată exasperată, întunericul definitiv al morții.

Până atunci îmi rămâne în viață noaptea și ploaia, noaptea pentru visele și întunericul ei binefăcător și ploaia pentru liniștea ei, pentru toată tristețea, toată melancolia ce răbufnesc în rafalele de apă și voalurile ei duse de vânt, și aruncate în fereastră, în șuvoaie ce marmorează sticla cu rădăcini și copaci de picături lunecânde.

În fereastra mea, dar mai bine, mai exact în geamul compartimentului de tren unde mă găsesc când plouă, întotdeauna, pe geamul acela picurat cu stropi care n-au timp să-și facă drum, aburit și totuși destul de transparent pentru a vedea prin el, în fugă, câmpurile cenușii și umede ce se învârt și aleargă, firele de telegraf ce scoboară și urcă misterios, și fumul locomotivei albăstriu în bucle subțiri, udate de ploaie și răvășite de vânt.

În zilele însorite mă ascund într-o odaie sumbră și dorm toată ziua acoperindu-mă cu plapoma și căutând întunericul, urăsc soarele. Când plouă, numai atunci sufletul meu își exfoliază bucuriile ca o plantă grasă care are nevoie de apă și se dezvoltă bine în umezeală.

Când plouă, călătoresc în compartimente calde, în timp ce trenul aleargă peste câmpuri și stropii aburesc geamul. Este călătoria mea obișnuită și cea mai frumoasă. Câteodată adorm în tren și când mă trezesc e noapte, lumina s-a aprins și afară trenul trece pe lângă stații mici cu lumini anemice, leoarcă de apă, cu peroanele lustruite și negre de apă, cu un șef de gară cu impermeabil și șapcă roșie, salutând trenul, salutând ploaia.

În raza felinarelor slabe apar atunci și dispar în goană ramurile și frunzele îngălbenite de toamnă ale copacilor și bucățica aceea iluminată din coroana veștedă cu frunze zgribulite pare și mai sărmană, și mai închircită de frig, și mai tomnatică, în timp ce salcâmii din jurul gării zac în noapte uzi de apă până la măduvă. Este toamnă, și călătoria mea nu s-a mai sfârșit de ani de zile, și ploaia n-a încetat, și șeful de gară salută mereu și nu obosește.

Când voi ajunge va fi gara cea mare a întunericului.

Cu trăsura, la Berck, parcurgeam kilometri în ploaie și pe obraz curgeau șiroaiele de apă ca pe o mască de faianță pe care ar fi vrut cineva s-o spele, în timp ce cu restul trupului întins sub gutieră zăceam acoperit de o pânză dură și impermeabilă, într-un cort intim pe măsura trăsurei, unde era întotdeauna uscat și cald și mirosea a fân putred și a râncezeală de hamuri gras unse.

În jurul orașului se întindeau dunele, cred că toate orașele au zonele lor de tăcere și solitudine unde vin halucinații orașului să aiureze și țiganii își pun corturile.

În dunele din jurul Berck-ului solitudinea este însă toată nisipoasă, cocoșată și ghimpoasă, cresc pe dune ierburi ca săbiile, tot atât de tăioase și lucitoare în ploaie, și spinii albăstrui cu ghemuri înțepate și foi grăsuțe. Când plouă, întinderea dunelor pare nesfârșită și din vârful vreunei coline mai înalte, o mare cenușie de ierburi și buruieni se întinde ca o pată puțin uscată de lepră, în timp ce solitudinea în jur devine deodată sensibilă ca durerea într-un spital sau tăcerea într-un cimitir și simți că exiști în solitudine, aerul se golește mereu și te lasă singur și dezolat, într-un peisaj murdar, ud și simplu ca o rufă pusă la muiat. Și cerul nu mai există, a devenit o ploaie mai condensată, ceva mai luminoasă și mai consistentă întinsă peste cap, un plafon de seră călduță în care umezeala trebuincioasă plantelor a crescut până la a leorcăi pe pereți și a umple aerul de apă.

Există solitudini în ploaie în marginea orașului și mai cunoșteam una identică în orașul meu, lângă râu, pe câmpul cu gunoaie. Când pășeam, picioarele se înfundau în pasta murdară, putredă și puturoasă din care ieșea la iveală vreun picior de scaun, o cutie de tinichea cu capacul rânjit hidos, un câine mort, dormind liniștit în tovărășia viermilor care foiau alburii când întorceam cadavrul, bucăți de panglică extraordinar de albastre, și câte o plantă cu frunze hrănite în putreziciune, firavă îndeajuns pentru a nu rezista la răvășitul gunoaielor, toate resturi și urme de viață ca epave ale unui vapor scufundat în marea aceea imobilă și clisoasă, fumegândă în ploaie, puturoasă, ah! puturoasă...”