Matei Vișniec
NEGUSTORUL DE ÎNCEPUTURI DE ROMAN [fragment]
„Apoi, în cursul dimineţii, primisem un telefon de la Bucureşti, un confrate scriitor îmi cerea să semnez o petiţie pentru salvarea Casei Monteoru. Toate acestea îmi dăduseră o stare ciudată, de desprindere de realitate. În prelungirea acestor nelinişti mă perturbase şi ploaia violentă de la prînz, cu arbori desfiguraţi pe Champs Elysées, o ploaie vizibil trimisă de un destin potrivnic, doritor să-mi perturbe ziua cînd urma să mi se înmîneze un preţios premiu literar.
— Primele cuvinte ale unui roman sunt precum strigătul unui matelot care scrutează oceanul din nacela catargului şi la un moment dat anunţă că la orizont se vede pămîntul... Ştiu că s-ar putea să vi se pară puţin patetice, chiar groteşti, aceste aserţiuni. Şi totuşi, dacă le veţi acorda puţină atenţie, veţi vedea cît sunt de juste... Un bun început de roman ori este un declic metafizic, ori nu este nimic.
Oare cine mi-l prezentase pe acel om ? Cum de se lipise el de mine, acolo, în acea grădină secretă unde pînă la urmă ceremonia de decernare a unor premii minore avusese loc sub un soare destul de generos, apărut dintre nori în ultima clipă ? Peluzele, tufele de trandafiri, aleile din pietriş mărunt erau încă îmbibate de apă, dar nimeni nu părea intimidat de acel univers încă umed şi răcoros. Ieşiţi parcă din chiar cărţile premiate acolo, toţi acei scriitori şi critici, directori de reviste şi agenţi literari mi se păreau mai degrabă nişte personaje. Îi priveam de altfel cu stupefacţie cum profitau din plin de acel garden party, cum se mişcau frenetic, cum alergau de la o masă cu bunătăţi la alta, de la specialităţile japoneze la cele magrebine, de la piramida de fructe la platourile cu dulciuri, dar mai ales cum profitau de şampania oferită fără restricţii şi cum schimbau între ei fraze şi cuvinte codate, acompaniate de gesturi şi priviri pline şi ele de semnificaţii şi mesaje subtile.
Eu însumi aveam un pahar cu şampanie în mînă şi mă forţam să zîmbesc ori de cîte ori cineva se apropia de mine să-mi spună cît de mult meritasem să beneficiez şi eu, în sfîrşit, de atenţia juriului. Sigur, nu era vorba de un premiu important, nu figuram chiar pe primele locuri ale listei, dar făcusem totuşi un pas important spre mai multă vizibilitate.
— Un deget care apasă pe trăgaci, iată ce înseamnă de fapt o primă frază reuşită, intensă. Un adevărat început de roman este izbucnirea unui incendiu interior... Nu uitaţi însă că există uneori şi prime fraze sinucigaşe... Imaginaţi-vă un început de roman de mare forţă, dar care are traiectoria unui bumerang. Ce face ea atunci ? Ei bine, revine la un moment dat şi vă izbeşte în plină figură. Dar ştiţi şi dumneavoastră că un autor, un scriitor autentic, cînd începe să scrie îşi asumă anumite riscuri... Inclusiv acela de a sfîrşi sub dărîmăturile construcţiei sale...
Omul care îmi debita aceste cuvinte parcă nu avea chip, trăsăturile sale tremurau în faţa mea şi nu reuşeam să le fixez. Pentru moment, el era mai mult o voce. Mi se adresa însă numai mie ori răsuna în urechile tuturor celor adunaţi acolo, în jur de două sute de fiinţe atinse iremediabil de virusul literaturii ? Atenţia mea era fragmentată în două sute de mici direcţii pentru că acei oameni mă interesau, făceau parte dintro anumită cremă artistică pariziană, erau absolut toţi mai iniţiaţi decît mine („iniţiaţi în ce ?“ „în tot“) şi se expuneau în acel univers umed cu infinit mai multă naturaleţe decît o făceam eu.
Dacă aş fi putut să-mi adun gîndurile întrun singur fascicol i-aş fi spus următoarele vocii lipite de timpanul meu : nu vezi că marea mea problemă, acum, este mîna dreaptă ? cu mîna stîngă s-a rezolvat, în ea ţin paharul cu şampanie, dar mîna dreaptă nu-şi găseşte nici o utilitate, nici un sprijin, nici un sens, nu reuşesc să-i imprim nici o atitudine naturală.
— Aş putea să vă vorbesc mai pe larg despre toate acestea, dacă ne găsim ceva timp.
— Sigur. Timpul nu este o problemă.
— În orice caz, prima frază a unui roman trebuie să fie un fel de locomotivă capabilă să tragă după ea tot şirul ulterior de cuvinte, de fraze, de pagini şi de capitole, tot cortegiul de caractere şi toată înlănţuirea de întîmplări şi de metafore. („A, bonjour şi felicitări, să ştiţi că tocmai vă citesc.“) Prima frază este o explozie de fapt... („Bravo. De fapt, la ce editor sunteţi ?“) Deşi uneori această explozie poate fi şi întîrziată. Oricum, mai devreme sau mai tîrziu ea trebuie să dea naştere unei lumi. Puţini autori sunt conştienţi de natura specială a acestei prime fraze, de faptul că ea are funcţia unui veritabil BigBang...
Mulţumiţi de ei înşişi, avizi să fie văzuţi, toţi eroii acelui spectacol social şi literar se agitau fără încetare. Grupuri de cîte trei, patru, cinci persoane se constituiau cu o rapiditate browniană şi tot atît de repede se destrămau întrucît fiecare participant la joc dorea să trăiască experienţa cît mai multor combinaţii posibile.
Întotdeauna am fost un bun observator al lumii, un observator atent şi răbdător. Dacă ar fi ca la sfîrşitul vieţii mele să mi se dea un premiu, el ar trebui să fie unul pentru conştiinciozitatea cu care m-am uitat la tot şi în primul rînd la oameni. Da, ei, oamenii mi s-au părut în primul rînd demni de a fi savuraţi, fie ei pietoni anonimi sau cunoştinţe, fie ei celebrităţi sau mărunţi actori ai ritualurilor urbane. Oamenii cu contradicţiile lor interne, vizibile sau invizibile, conştiente sau inconştiente, au fost pasiunea mea. Baletul uman de pe străzi, din gări, din marile magazine, din pieţe şi din toate locurile susceptibile să atragă mai mult de o persoană mi s-a părut întotdeauna un spectacol de mare forţă, comic prin dimensiunea neprevăzutului, tragic prin inutilitatea sa, poetic prin dezordinea sa.
— Puţini scriitori ştiu însă că aceste prime fraze esenţiale pot fi şi achiziţionate, încheie omul cu trăsături tremurînde. Iată de fapt ceea ce voiam să vă spun. Agenţia noastră procură începuturi de roman de mai bine de trei sute de ani. Vă las o carte de vizită, cine ştie, într-o bună zi poate ne vom revedea... Şi felicitări pentru premiu...
Negustorul de începuturi de roman dispăru lăsîndu-mă într-o stare de confort interior. Ceva benefic pentru echilibrul meu se întîmplase în momentul plecării sale: mîna mea dreaptă îşi găsise un sens, strîngeam în ea cartea de vizită a unui necunoscut.