Lucian
Boia
CUM
S-A ROMÂNIZAT ROMÂNIA [fragment]
„Românii și străinii
[...] Pentru a nu cădea în eroare, cercetătorul trebuie să fie vigilent. Să știe că cei care figurează drept turci nu sunt defel turci, în marea lor majoritate, ci în principal aromâni, supuși, încă, ai Imperiului Otoman. Dimpotrivă, în statistica generală (există și una aparte, privitoare la Dobrogea), turcii dobrogeni sunt înregistrați ca români. Confuzia e și mai supărătoare când vine vorba de românii transilvăneni sau bucovineni; aceștia figurează ca austro-ungari (cu excepția, firește, a celor care au renunțat la cetățenia de origine, optând pentru cetățenia românească). Ne putem apropia de o oarecare aproximare a apartenenței etnice comparând cele două rubrici: cetățenia și confesiunea. Astfel, austro-ungarii ortodocși, fără să fie neapărat români (pot fi, în principiu, și sârbi sau ucrainieni), sunt cu siguranță români în majoritate. Complet invizibili rămân însă românii transilvăneni greco-catolici (uniți), care, la ei acasă, reprezentau aproape jumătate din populația românească. În Regat însă, confesiunea lor nu era deloc agreată (români care renunțaseră la dreapta credință!), așa că nu apare nici în datele recensământului. De presupus că sunt incluși sub termenul generic de catolici, iar unii dintre ei, poate, cine știe, chiar printre ortodocși. Istoricul e astfel lipsit de posibilitatea de a stabili – altfel decât cu mare aproximație – numărul românilor transilvăneni (deloc mic) care trecuseră în România.
La prima prima vedere, România apare, așadar, ca stat național, în varianta etnicistă a națiunii, și încă de o „puritate” foarte accentuată. Nu există minorități, cei care nu sunt români fiind considerați pur și simplu „străini”, și aceștia de două categorii, unii dintre ei beneficiind de cetățenia altor state, alții fiind lipsiți de orice cetățenie. Potrivit acestui sistem de clasificare, românii, în 1860, sunt estimați la 95,2% din populația totală, în 1899, rezultat al unei imigrații intense, într-o proporție ceva mai mică, 92,15%, iar în 1912, la 93,47%.
În fapt, la o privire mai aplicată, imaginea aceasta își pierde mult din aparenta uniformitate. Mai întâi, minoritățile: chiar neluate în calcul, ele există. În Dobrogea, fără doar și poate, dar aceasta e deja o problemă specifică, pe care o voi aborda separat. Sunt însă, cam peste tot, țiganii („romii”, potrivit terminologiei recomandate în prezent). Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, numărul lor e estimat cam între 250.000 și 300.000, ceea ce însemna 4–5% din populația țării, deloc neglijabil dacă scădem acest procent din „românitatea” globală, de 92 sau 93%. Sunt apoi cengăii din Moldova, veniți din Transilvania, cu dialectul lor unguresc, și de confesiune catolică; catolicii înregistrați în Moldova, în număr de 65.000 (în1899), aparțin, în mare majoritate, acestei comunități etnice și religioase (ceva mai mult de 1% din populația totală). Mai sunt, spre Dunăre, bulgari și sârbi (și chiar sate de bulgari lângă București). De asemenea, în special la orașe, unde mulți străini se asimilaseră, alții, deveniți cetățeni români, își păstraseră o anumită identitate etnică și religioasă. Dintre cei 70.000 de catolici români înregistrați în 1899, nu toți erau ceangăi; cel puțin câteva mii aveau diverse alte origini. Figurau, tot ca români, și vreo 4.500 de protestanți, și 3.500 de armeni, și chiar 4.272 de mozaici: micul număr al evreilor naturalizați. Dar ortodocși balcanici, deveniți deja români, erau cu siguranță mai mulți. Socotind și minoritățile din Dobrogea (și chiar adunându-i pe aproape uitații români supuși austro-ungari), am scădea procentul românilor etnici spre 85% din numărul total al locuitorilor țării.
Alături de români, trăiau în România, potrivit recensământului din 1899, destul de numeroși „străini”, împărțiți în categoriile deja menționate: unii, „supuși străini”, alții, „fără protecție”. În 1899, față de 92,15% români, procentul lor se ridica la 3,17%, respectiv 4,68%; la recensământul din 1912, la 93,47% români întâlnim 2,89% supuși străini și 3,63% fără protecție. Dintre cei cu protecție, cei mai mulți sunt austro-ungari: 1,82% în 1899 (108.285, în cifre absolute); iar în 1912, de data asta socotiți după cele două „jumătăți” ale moharniei vecine, 0,96% unguri (69.221) și 0,63% austrieci (45,286); am spus deja că „austro-ungari”, „austrieci” sau „unguri” puteau să însemne orice altă naționalitate din dubla monarhie, inclusiv români. Chiar și așa, rămân mulți etnici maghiari care au emigrat în România. Germani (cetățeni germani) sunt 7.733 în 1899 (și 7.585 în 1912), dar componenta germană e mult mai importantă, socotindu-i laolaltă pe cei originari din Germania și pe mai numeroșii austro-ungari germanofoni.
Străinii „fără protecție” sunt în marea majoritate evrei: 85,7% dintre bărbați și 88,4% dintre femei, în 1912; restul sunt străini de tot felul care și-au pierdut cetățenia originară, inclusiv un procent surprinzător de români (8,4% dintre bărbați și 6,4% dintre femei, în 1912, cei mai mulți din Transilvania și Banat). În ce-i privește pe evrei, numărul lor a crescut constant pe parcursul secolului al XIX-lea, îndeosebi în Modova. La 1859, se înregistrau în Moldova 118.992 evrei, în timp ce în Muntenia erau numai 8.499, iar în Oltenia 735; la 1899, populația evreiască atinsese în Moldova numărul de 196.752 și, totodată, crescuse sensibil și în Muntenia, la 60.760, diferența rămânând totuși mare sub acest aspect între cele două părți ale țării. După 1900, o parte dintre evrei părăsesc România, așa că în 1912, în Moldova, numărul lor scăzuse la 167.590. Oricum, imaginea unei Românii cu puțini „neromâni” e mult mai potrivită pentru Muntenia și Oltenia decât pentru Moldova. Procentajul din 1899 al apartenenței religioase e grăitor: în Muntenia, ortodocșii sunt 95,4%, mozaicii 2,3%, iar catolicii 1,6%; în Oltenia, respectiv 98,5%, 0,4% și 0,9%; în Moldova, în schimb, ortodocși sunt 84,2%, mozaici 10,6%, iar catolici (ceangăii și chiar unii români) 4,8%.
Discrepanța majoră se constată însă între România rurală și România urbană. Țara, privită în ansamblu, prezintă un grad relativ ridicat de omogenitate etnică (cu excepțiile menționate); mediul rural e remarcabil de omogen, aproape de „idealul“ purității depline; mediul urban, dimpotrivă, e cât se poate de cosmopolit. Proporția populației citadine fiind încă foarte scăzută (doar 18% în 1912), structura demografică diferită a orașelor nu afectează în prea mare măsură statistica generală. Puse față în față, mediile respective conturează însă două Românii destul de diferite, chiar foarte diferite, și nu doar în plan social și cultural, ci, în bună măsură, chiar etnic. Datele care urmează privesc recensământul din 1899 și sunt cele mai complete. În orașe, față de 92,15% pe întreaga țară, românii reprezintă 68,59%; cetățenii străini sunt 12,15% și cei fără cetățenie 19,26%. Procentul cel mai mic de români îl dau orașele din Moldova: 54,55%, cei mai mulți dintre străini fiind fără cetățenie (evrei), în proporție de 39,38%. Dintre orașele principale, Iașiul ajunge să fie cel mai puțin românesc; în 1899, doar 43,93% dintre locuitorii săi sunt cetățeni români; evreii dețin majoritatea absolută: 50,78%; în anii următori numărul lor va scădea, procentul fiind în 1912 de 42,33%. Alte orașe moldovenești unde procentul evreilor depășește 50% în 1912 sunt Fălticeni, Dorohoi și Botoșani. În Muntenia, cel mai „neromânesc oraș” este Brăila, cu 58,63% români (în 1899); grecii sunt aici 8,75%, iar cei fără protecție (evrei în majoritate) 19,26%.
Să ne oprim asupra capitalei. La București, în 1899, din populația totală de 276.178 de locuitori, sunt cetățeni români 65,54% (181.009); în 1912, numărul locuitorilor se ridică la 341.321: români 240.314, străini 56.912 și fără protecție 44.084; românii atinseseră, așadar, pragul de 70%. Împărțiți după cetățenie, apar, în 1899, 37.884 austro-ungari, 3.845 germani, 2.013 italieni, 1.667 greci, 912 bulgari, 869 francezi..., iar potrivit religiei, 198.802 ortodocși, 40.533 mozaicim 25.692 catolici, 10.280 protestanți... Pentru a aproxima cifra (neconsemnată) a apartenenței etnice, putem așeza față în față rubricile ceățeniei și ale confesiunii. La „români”, pe lângă o majoritate covârșitoare de ortodocși, aflăm și 128 de mozaici, 1.030 de catolici, 352 de protestanți și 211 de armeni. La austro-ungari e mai interesant: sunt 10.966 de ortodocși, 927 de mozaici, 18.541 de catolici și 7.346 de protestanți; pe lângă o majoritate de unguri și de austrieci „veritabili”, catolici și protestanți, cei mai mulți dintre ortodocși sunt cu siguranță români (eventual și unii dintre catolici, dacă vor fi fost incluși în această categorie și uniții). Până la urmă, românii etnici sunt probabil cu câteva procente mai mulți decât locuitorii înregistrați cu cetățenie română.
Plafonul străinilor e atins spre 1900, la capătul câtorva decenii de intensă modernizare a țării, și îndeosebi a segmentului citadin. Nevoia de persoane calificate, în cele mai diverse domenii, înregistrează un maximum în această perioadă, așa că numeroși străini își găsesc un rost în România. Spre mijlocul secolului al XIX-lea, majoritatea medicilor erau străini; cel mai cunoscut dintre ei rămâne Carol Davila, marele oganizator al sistemululi medical românesc. Pentru secolul al XIX-lea, sunt identificați vreo 125 de arhitecți care au lucrat în București; cam 75 dintre ei sunt străini, de diverse origini; cele mai reprezentative edificii ale „micului Paris” aparțin unor arhitecți francezi, precum Paul Gottereau sau Albert Galeron, cel de-al doilea fiind autorul monumentului simbol al capitalei, Ateneul Român. Spre 1900, românii învățaseră deja ce aveau de învățat, așa că devin majoritari și în profesiile în care, inițial, nu aveau deloc competențe. Străinii rămân însă în continuare destul de numeroși și, în unele domenii, încă, mai apreciați decât autohtonii.
Anuarul statistic al orașului București prezintă în detaliu, stradă cu stradă, împărțirea pe profesii și pe naționalități a locuitorilor săi în anul 1899. Doctori sunt 368 (dintre care doar 5 femei!), iar dintre ei, 277 români, 70 (aproape o cincime) evrei. Ingineri (și arhitecți), 631: români 472, francezi 27, italieni 24, austro-ungari 113, germani 39, evrei 42... Dentiști, 40, dintre care doar 10 români, 12 austro-ungari, 11 evrei... Profesori, 1.244: 858 români, 56 francezi, 141 austro-ungari, 67 germani, 78 evrei... Pictori, artiști, sculptori, 552: 246 români, 50 italieni, 129 austro-ungari, 28 germani, 56 evrei... Funcționari particulari (la diverse bănci, agenții comerciale), 4.307: românii 1.678, evrei 1.696, austro-ungari 517, germani 132... Mecanici și fierari, 2.681: români 1.480, austro-ungari 877, germani 93, evrei 163; lăcătuși, 775: români 440, austro-ungari 280, germani 20, evrei 28; strungari 196: români 90, evrei 41, austro-ungari 53...; zidari, 1.537: români 919, italieni 287, austro-ungari 203, germani 31...; pantofari și cizmari, 3.206: români 1.932, austro-ungari 837, evrei 289...; croitori, 2.650: români 1.353, austro-ungari 533, evrei 664, germani 30...; comercianți, 4.690: români 2.313, evrei 1.553, austro-ungari 289, greci 94, germani 51...; bucătari, 1.007: români 407, austro-ungari 559. Servitorii formează grupul cel mai numeros și, alături de dentiști, de bucătari și de comercianți, cel mai puțin românesc: 23.927 în total (e și grupul cel mai feminizat: 11.314 bărbați și 12.613 femei), dintre care 9.993 români, 12.474 austro-ungari (8.039 femei), 130 germani și 454 evrei. Figură simbolică în această distribuție: servitoarea unguroaică (eventual, și româncă din Ardeal).
În multe domenii, străinii depășesc sensibil procentul lor din totalul populației. Italienii nu sunt decât 0,7% din populația bucureșteană; printre zidari, reprezintă însă 18,5% (în general, italienii veniți în România sunt pietrari, zidari și constructori de drumuri). Evreii, 14,5% dintre locuitori, dau 19% medici și 25% dentiști, 63% croitori, 33% comercianți... Germanii sunt reprezentați cam peste tot, cu pondere sensibil mai mare decât procentul lor global de 1,4% printre ingineri (6,2%), profesori (5,4%), mecanici (3,5%). Austro-ungarii, grupul de altfel cel mai diferențiat etnic și cultural, sunt omniprezenți...
La 1900, România se afla pe locul 2 în Europa în ce privește procentul străinilor stabiliți în țară: 79 la 1.000 de locuitori. Primul loc revenea Elveției, cu 115,6 la 1.000 de locuitori. Alte țări urmau la mare distanță după România: Danemarca – 32,7; Belgia – 31; Franța – 27,3; Austria – 20,2; Germania – 13,8; Bulgaria – 13,3; Ungaria – 12,8; Serbia – 9,7. Se dovedește astfel marea atractivitate pe care o prezenta România în epocă.
Așadar, cum stau lucrurile? România este un stat național, satele, fără îndoială, sunt aproape cu totul românești, orașele însă (acolo unde se fabrică modernitatea românească) sunt multietnice și multiculturale. O abatere de la norma „ideală“, pe care legislația, ca și statistica, încearcă să o acopere sau să o atenueze, așezându-i pe „ceilalți” în altă categorie decât cea a românilor; sunt un fel de „chiriași”, țara nu e și a lor.”
