Lavinia
Braniște
INTERIOR
ZERO [fragment]
„[…] Mă împing în scaunul de birou, dar nu plutesc lin până la imprimantă, aşa cum ar fi frumos în faţa lui Miguel Angel Monroy, fiindcă rotilele sunt stricate şi nu se învârt, aşa că mă ridic, îi înmânez tabelul şi mă uit pentru o secundă destul de lungă la el. E un bărbat mişto. Înalt şi bine făcut, arată foarte spaniol, brunet, ochi negri şi adânci şi gropiţe în obraji,pe care nu le văd, fiindcă are o barbă scurtă, dar intuiesc că sunt acolo. I le văd în ochi când zâmbeşte. Un costum scump. O verighetă.
— O să mă instalez în biroul de deasupra dumneavoastră, zice el şi arată cu degetul perpendicular pe tavan.
— 216, spun.
— N-aş putea să vă confirm, zice el şi nu-şi ia ochii de la mine.
Îi urăsc pe toţi bogătaşii ăştia pe care baniilor îi fac frumoşi. Care secretă putere de cumpărare.
Îi direcţionez pe colegi unul câte unul la interviuri, iar Florin Ivanciuc tot amână şi e îngrozit să intre, fiindcă el nu ştie nicio limbă străină.
Intru eu penultima.
Câţi ani am. De unde sunt.Ce studii am. De când sunt în firmă. Cum e cu şefii. Cum e atmosfera cu colegii.
Îşi ia notiţe.
Mă priveşte.
Înspre ce vreau să cresc. Îi spun că spre marketing. Ceea ce e o prostie, fiindcă nu, dar asta e o lume în care nu poţi să nu vrei să creşti, suntem fiii şi fiicele targetului. Targetul meu e să supravieţuiesc fiecărei zile, să ies la ora cinci ca un căţel scăpat din lesă în parc şi să alerg să mă tăvălesc în ciori moarte, casă-mi pierd mirosul. Azi targetul e să ies cât mai repede din biroul ăsta strâmt, în care-l simt pe bărbatul ăsta cum respiră. Frumosul ăsta care-mi chestionează mie viaţa. N-am înspre ce să cresc în firma asta, n-o să pot fi niciodată nici arhitect, nici inginer, iar fetele de la marketing au studii de economie, deşi nu fac ceva imposibil de învăţat. Dar nu, asta n-a fost niciodată o opţiune pentru mine.
— Da, are sens, zice el. În doi ani cred că aţi învăţat destule despre cum funcţionează firma. Şi ce anume vă atrage cel mai mult la marketing?
— Dosarele de licitaţii.
Corpul ăsta se descurcă uneori foarte bine şi fără mine. Ştie să scoată pe gură răspunsuri suficiente.
— Şi viaţa personală ? întreabă el fără nicio reţinere. Aveţi familie?
— Nu, nu sunt căsătorită.
— Dar un partener ?
Mă gândesc.
Depinde.
Varianta mea :
— Da, am. O relaţie la distanţă. Mai complicată.
Zâmbesc.
— Unde e? întreabă el.
— La Cluj.
— Asta e în România?
— Da.
— Cât de departe ?
— Cinci sute de kilometri. Dar la noi, cu trenul, asta înseamnă o zi de mers.
Nu-l interesează.
— Unde vă vedeţi peste cinci ani ?
Moreno a trebuit să vină cu directorul de resurse umane după el ca să mă întrebe asta.
Poate ar trebui să spun că la Madrid, să pronunţ Madrid cu accent de Madrid şi să eman încredere. Acum e şansa mea să cresc.
— Aici.
— Aici unde?
— Aici, în firmă. În Bucureşti.
— O persoană care ştie atâtea limbi străine ca dumneavoastră ar putea avea uşor o carieră internaţională.
Pentru mine e tot un drac dacă trag la xerox aici sau la Madrid, numai că acolo aş câştiga mai mult, aş fi mileuristă, cum le spun ei amărăştenilor cu salariu minim, ceea ce ar însemna totuşi o viaţă de două ori mai bună decât în România.
Nu mai zic nimic, iar el aşteaptă. Mă întreb dacă după discuţia astai-ar spune Lilianei că are o angajată fidelă sau dacăm-ar pârî că aş trăda-o, dacă aş zice Madrid.
— Aveţi întrebări? zice el, iar eu mă bucur că s-a terminat şi zic:
— Nu.
Pe Florin Ivanciuc aproape că-l aduc de mână, tot încearcă să-mi explice mie pe hol că el nu vrea la interviu şi că n-are ce spune, oricum. Că pe el l-a angajat şefa şi numai şefa să-i pună întrebări.
— Cum să procedăm? îl întreb eu pe Monroy din uşă.
— English? întreabă el peste umărul meu, către Florin, care a rămas în hol.
Dăm amândoi din cap că nu.
Mă ofer să fac pe interpreta, Florin mai aduce un scaun, ne aşezăm la masă, iar acum încăperea e încă şi mai mică, aerul e mai greu şi mai dens. Aud ca din butoi cum sună telefonul, jos, la mine. Sună din intern.
Prima întrebare a lui Monroy este cum de nu ştiţi limbi străine, iar Florin răspunde că nu a fost nevoie şi eu traduc: nu a fost nevoie.
— Dar lucraţi cu clienţi străini.
— Da, dar suntem în echipă. Dacă va fi vreodată cazul să comunic direct, o să fac un curs intensiv, zice Florin nervos către mine.
Tot interviul se desfăşoară pe tema limbilor străine, iar Monroy trece peste situaţia amoroasă şi planul cincinal.
A doua zi de dimineaţă dau să descui, dar poarta e deja deschisă, la fel şi uşa de la intrare, iar Traian aşteaptă în bucătărie pe un scaun de plastic, răsfoind o ofertă de la Kaufland.
Dă mâna cu mine, cum face în fiecare zi cu toată lumea, iar mie mi se face – ca în fiecare zi – pielea de găină de la strângerea moale şi călduţă, de la salutul prietenos ca un peşte mort.
— Poţi să te duci până la Liliana? zice el, iar eu mă gândesc oare ce-am făcut.
Şefa mă pune să perforez şi să-ndosariez oferte şi mă ţine captivă în birou vreo patruzeci de minute.
— Bine c-au plecat ăştia şi am scăpat de ei, zice. I-am dus la aeroport la prima oră.[...]”
