„Busola literară” – nou proiect de promovare a literaturii contemporane românești în Polonia
Busola literară – se dorește a fi o călăuză prin atelierele creatoare ale scriitorilor români contemporani încă nedescoperiți de publicul polonez sau ale căror noi cărți nu și-au găsit încă drumul spre Polonia. Busola dezvăluie calea cea mai scurtă spre punctul cardinal al literaturii bune, îndemnând cititorii, traducătorii și editorii polonezi la expediții prin noi ținuturi ale imaginației literare românești.
Busola ne indică azi:
TRILOGIA SEXULUI RĂTĂCITOR, de Cristina Vremeș
Un roman despre trei generații de femei, surprinse în momente de criză ale vieții lor, Trilogia sexului rătăcitor e totodată povestea unei maturizări dure, descrise prin intermediul unei autoscopii necruțătoare, care propune, dincolo de narațiunea propriu-zisă, o poetică a corporalității și a visceralului, a organicului și a vieții instinctuale. Dincolo de portretele individuale ale femeilor și de istoriile lor personale se conturează însă imaginea unei Românii în timpul războiului, în comunism și apoi în perioada tranziției, o oglindă a unor epoci care își pun decisiv amprenta asupra celor care le trăiesc.
„Într-o primă etapă a scrierii cărții m-am lăsat ghidată de imaginea unui cor polifonic de voci feminine care povestesc momente-cheie din viața lor. În cazul fiecăreia, un anumit prag emoțional sau social este depășit în chip violent, cu multă suferință. Eram într-un metrou din Paris, când am scos telefonul din buzunar, l-am deschis, și așa au apărut primele fraze. Scenele și personajele provin din fapte imaginate, trăite, fantasmate și auzite. Când am adăugat punctul final, am înțeles că este o carte despre femei, despre femeie, despre om și copilărie, despre durerosul proces al maturizării.” – Cristina Vremeș
Coordonatele de localizare a cărții:
Editura Humanitas, București, 2019, 272 pg.
Cine este Cristina Vremeș?
Cristina Vremeș (n. 1986) e licențiată în filozofie și istoria artei la University College London și absolventa unui masterat în filozofie la University of Cambridge, Newnham College. A fost mediator cultural la Fondation Louis Vuitton, Paris, asigurând vizite comentate ale colecțiilor permanente și ale expozițiilor temporare, la Musée du Louvre, Musée d'Orsay, Château de Versailles, și custode la galeria Jeu de Paume din Paris. A participat la mai multe ateliere de creative writing, precum The Other Writers Group, Shakespeare & Co., Paris și The Wednesday Group, coordonat de Shannon Cain, Paris. Trilogia sexului rătăcitor este prima ei carte.
Conduși de busolă, Veni, legi, dixi (ah, latina: am ajuns, am citit, am spus):
„În primul rând, să recunoaștem că a reuși să plasezi cuvântul sex în titlu, e visul oricărui scriitor serios. E drept că aici „sexul rătăcitor” desemnează pur și simplu femeia, al cărei atlas anatomo-psihologic Cristina Vremeș îl redactează cu o tenacitate cabalistică. Un titlu alternativ ar fi putut fi legat de„corpul chinuitor”, pentru că volumul este o explorare proustiană a pacostelor trupului feminin. Tribulațiile a trei generații de femei sunt observate aici cu un ochi clinic, al cărui calm în emoție ai zice că e al unui înțelept tibetan, nu al unei autoare aflate la debut. Iar acest ochi, al vizitatorului în propria viață, este de fapt o mână, pentru că în roman lucrurile nu sunt atât văzute, cât simțite cu mâna și cu corpul. Lumea femeilor din Trilogia Cristinei Vremes este o lume fără rozuri și chiar fără culoare uneori, unde tandrețea și umorul sunt un lux, o sărbătoare care nu va veni niciodată”. [Cătălin Pavel, în seria Doar o carte ne desparte]
„Trei voci sunt prezente în roman, Bunica Mariana, Mama Liliana, Ada, dar un loc important, poate chiar figura centrală, matriarhul, o constituie mama Lisveta. Bărbații sunt auxiliari, fie ocupă un rol neutru, convențional și subaltern, fie sunt pasageri, fie devin excesivi și astfel sunt evacuați la un moment dat din căsniciile în care s-au instalat instaurând satrapii, regimuri personale. Femeile se află între ele, încearcă să transmită ștafeta de la o generație la alta străduindu-se să păstreze tiparele vechi ale unui mod de viață. Chiar dacă ajung în situații conflictuale, chiar dacă viața împreună este minată de dezacorduri, chiar dacă prezența celor vârstnice în viața celor mai tinere devine la un moment dat opresivă, ceva le leagă indestructibil. O solidaritate puternică celebrează indefinita putere a feminității de a se relansa în urma unui eșec, de a se autoconserva, de a concepe o rezistență aproape obstinată la nou, profesând un fel de conservatorism propriu famiilor burgheze de acum un veac”. [Angelo Mitchievici, România Literară]
„Autoarea își construiește romanul jonglând cu vocile narative, creând salturi temporale și împletind perspectivele. Pătrunde adânc în cămine, gânduri, senzații și conturează o lume intuitivă, instinctuală în care fiece întâmplare învinețește o parte a creierului. Limbajul e dens, ciupește cuvinte din lumi felurite și le așează într-un organism unitar, poetic, aflat în slujba detaliului concret. Ritmul te absoarbe lin, ferm și te scufundă într-o intimitate psihică, istorică, patologică, vizuală, tactilă, auditivă și olfactivă greu de refuzat”. [Andreea Lupu, Revista Copilot]
Vreți să vă convingeți? Busola vă dezvăluie un fragment din carte:
„Am devenit conştientă de trecerea timpului, de propria deplasare pe o pistă temporală ireversibilă, la cincisprezece ani, pe peronul staţiei de metrou Aviatorilor, într-o după-amiază de duminică. Atunci Marcu mi-a spus că nu mai sunt gagica lui. Originea timpului, tipul de timp măsurat în calendare lucioase şi agende cu zilele lunii, tipărite cu tuş negru în antet, a coincis cu conştiinţa pierderii irevocabile. Atunci mi-am dat seama că viaţa cu nasul în sânul lăptos al bunicii Mariana începea să se destrame, şi că fericirea deplină durează puţin. Autosuficienţa puerilă – cristalizată în cei şase ani în care i-am ascultat poveştile, perioada în care poftele şi dorinţele erau satisfăcute înainte de a fi enunţate, perioada în care trăiam cu convingerea că lumea începe cu mine – această autosuficienţă a existat până la cincisprezece ani, până în acea după-amiază de primăvară, când am luat metroul de la Eroilor la Aviatorilor, fără să bănuiesc că viaţa cu neajunsuri, goluri şi sechele avea să înceapă în câteva minute. Până în acea după-amiază, îmi duceam zilele în interiorul unei bule aseptizate ce reducea interacţiunile cu lumea din jur. Trăiam în interiorul unei indiferenţe somnoroase, nebănuind ce înseamnă durerea, cicatricea, suprafaţa întinată, petice de existenţă stigmatizate, care nu se mai duc la spălat.”... [citește mai departe aici]
Vă așteptăm impresiile de lectură pe adresa warszawa@icr.ro!
Fotografiile autoarei © Ștefan Mihalachi
