Adela Greceanu
ȘI CUVINTELE SÎNT O PROVINCIE
Șuruburi, șaibe, cuie, piulițe
Mai ales noaptea
bărbatul în vîrstă
care locuiește sub garsoniera mea
scapă din mînă mici obiecte –
șuruburi, șaibe, cuie, piulițe –,
care se rostogolesc pe gresie
pînă-n zori.
Eu stau la geam
și văd lumînările aprinse în cimitir,
toamna,
cînd copacii nu mai au frunze,
sau primăvara devreme,
cînd încă n-au înfrunzit.
Într-o asemenea noapte,
am auzit ușa vecinului trîntindu-se.
Apoi liftul s-a pus în mișcare,
s-a oprit cu o bufnitură
la etajul șapte,
a coborît și am văzut cum,
tremurînd din toate încheieturile,
bîțîindu-și capul încoace și-n colo,
vecinul merge pînă vizavi,
la poarta cimitirului,
unde îl așteaptă cineva.
În cele din urmă
s-a întors.
Am auzit din nou liftul pus în mișcare,
oprindu-se cu o bufnitură
la etajul șapte,
ușa vecinului trîntindu-se
și-apoi
șuruburi, șaibe, cuie, piulițe
rostogolindu-se pe gresie.
și m-am gîndit:
așa zornăie uneori
și sensurile nebănuite ale cuvintelor,
cînd cineva
încearcã să le atragă la suprafață,
pentru ca un anume cuvînt
să nu mai fie o provincie.
M-am întrebat atunci:
dacă m-aș duce la el
și i-aș spune
tartină
sau
cvasinecunoscută
sau
a gestiona o relație,
oare ar înceta să se rostogolească pe gresie
șuruburile, șaibele, cuiele, piulițele?
Dar garsoniera vecinului meu
e un centru
iar eu
sînt o provincială.
Plasa
Odată,
de mult,
cum stăteam la intrarea
în alimentara de cartier,
văzînd un bărbat între două vîrste,
ponosit,
neras,
nepieptănat,
tîrîndu-și plasa cu de-ale gurii,
m-am pomenit întrebîndu-mă,
nedumerită la culme, aproape tristã,
de ce sînt eu tocmai o fetiță de patru ani,
la intrarea în alimentară,
așteptîndu-și mama să se întoarcă
dintre rafturile pline cu conserve,
de ce nu sînt altcineva,
de ce nu sînt acel bărbat între două vîrste,
ponosit,
neras,
nepieptănat,
tîrîndu-și plasa cu de-ale gurii.
Adila își amintește
La trei ani,
un bărbat oarecare,
îmbrăcat în gri închis,
mi-a apărut în primul meu coșmar.
Se oprise pe o alee slab luminată
și se uita fix la mine.
Părea trist și obosit.
Un bărbat care și-a dat seama
c-a început să-mbătrînească.
M-am trezit urlînd.
Lacrimi grele mi se înnodau sub barbă,
acolo unde iarna
îmi legau baierele căciulițelor tricotate.
De data asta însă,
purtam drept căciuliță
vîrsta acelui bărbat.
Altă plasă
Nu știam cine-i Marilyn, dar
țineam enorm la plasa de plastic roz,
imprimată cu fotografia ei alb-negru,
în care albul era acum roz,
roz provincial,
plasă în care-mi căram
echipamentul de sport,
de două ori pe săptămînă.
Ea rîdea, strălucitoare
în rochia ca o scoică uriașă albă – acum roz –,
cu părul ca o aură.
Era frumusețea însăși,
cum încerca să-și țină poalele rochiei,
ridicate de un curent de aer.
Nici prin cap nu-mi trecea să mă-ntreb
de ce sînt eu tocmai
o adolescentă în uniformă bleumarin,
cu două numere mai mare,
pe care o purtam iarna
peste pantaloni tricotați
din lînă mirosind a petrol.
O coamă de păr brun
îmi atîrna pe spinarea de fetiță.
Eram portarul echipei de handbal.
Nici prin cap nu-mi trecea să mă-ntreb
de ce nu sînt eu altcineva,
de ce nu sînt
Marilyn Monroe,
rîzînd strălucitoare
în rochia umflată de curentul de aer.
Nici nu știam cum o cheamă.
și nu pe ea o adoram.
Țineam enorm la plasa de plastic roz
imprimată cu fotografia ei alb-negru,
în care albul era acum roz,
plasă în care-mi căram
echipamentul de sport
de două ori pe săptămînă.
Eram o provincială vizavi de frumusețe.
