Claudiu
KOMARTIN
COBALT
Ochii lui Emily peste Amherst
Noaptea asta nu știe cuvintele de introducere
Noaptea asta cu roboței și lasere, cu mașinuțe teleghidate
Noaptea asta murdară de leșie pe mâini
Noaptea asta care-ți aruncă totul în față
Noaptea asta răpește autostopiști și îi închide într-o mansardă cu animăluțe de pluș și clovni
Noaptea asta trage cu ochiul în hârtiile unui poet care nu mai crede
Noaptea asta ca o lungă alegorie
Noaptea asta se tranșează vechile diferende, se trag storurile, se închide casa
Noaptea asta privește emoționată din mulțime alegerea unui nou papă
Noaptea asta în care tigrii albi visează pasărea-arc
Noaptea asta fără limbă și fără ochi o căpățână din care se scurge ceva
Noaptea asta cu laptele ei demachiant, cu blestematele de bretele
Noaptea asta te leagănă, toarce mieros lângă tine, ți se bagă în suflet
Noaptea asta se joacă cu tine frumos și te lasă într-o baltă de sânge
Noaptea asta fumează în ciuda avertismentului de incendiu
Noaptea asta gâtuită de emoție ca o debutantă
Noaptea asta va scoate din priză câteva suflete
Noaptea asta ieșită de pe porțile Utilajului, gata să se sacrifice pentru o cauză nobilă
Noaptea asta Dantelă și Exterminare
Noaptea asta sculptată-ntr-un lemn
Noaptea asta, camera și distanța, corpurile de tăcere din jur
Noaptea asta mirosind a aluat și a vopsea proaspătă
Noaptea asta, pâinea și carnea sunt negre ca într-un poem de Antonio Gamoneda
Noaptea asta nu știe de glumă când vine vorba de dragoste
Noaptea asta e o comunistă cu sâni puternici și cu idealuri de neatins
Noaptea asta dezarmează focoasele nucleare
Noaptea asta răstoarnă stațiile de forare și le îngroapă la mari adâncimi
Noaptea asta le bagă spaima în sân celor care au crezut că imaginația nu
Noaptea asta cu stele mari și stinse ca ochii lui Emily peste Amherst
cobalt
pentru Alexandra
soarele e cobalt când se înalță din trup
şi străluceşte
peste recife
şi creierul meu tăbăcit pe care se aşază
păsări necunoscute este cobalt
rezistența la compromis şi la neputință
a fost întotdeauna cobalt
şi frica nocturnă pe care am vrut să o
bat ca pe un animal încăpățânat
e cobalt
mâna cu care scriu pe un ecran tot mai
îndepărtat
e cobalt
şi muşchii mei alungiți şi compacți
asudând
de bucurie şi groază în fața iubirii
sunt cobalt
şi cutremurarea stinsă şi rafinată pe care
poezia
mi-o mai trezeşte
este cobalt
iertarea târzie a mamei este cobalt
frunza căzută pe luciul apei
în care prietenul a crezut că îşi va găsi
liniştea
e cobalt
nevoia de tine a fost şi încă este
cobalt
şi inocența bătrână a poeților care au
turnat
versuri mângâietoare pe care nu mi le pot
scoate din cap
e cobalt
sunt lumi cu ceruri minuscule şi
sunt lumi fericite
în care memoria este speranță
şi rănile sunt dinainte vindecate
sunt lumi în care nimeni nu vinde pe
nimeni
şi presimțirea lor
e cobalt
şi când îți voi vorbi din nou despre
dragoste
să nu crezi nici un cuvânt
ochii mei de cobalt îți vor
arăta
totul
în acea zi.
ca un poet dintr-un film coreean
în după-amiaza aceea am stat
cu un animal tulbure-n piept
pe una din băncile de la universitate
şi totul în jur îmi şoptea că ratasem
iar mâinile mele aşezate pe
genunchi
spuneau o povestioară tristă de acum cinci ani
(nu mai avusesem niciun vis de luni bune
şi oricât aş fi încercat
nu mai păcăleam pe nimeni că aş fi un băiat rău).
se lăsa seara. pe cer se vedeau luminițe
poate se anunța ceva, I couldn’t care less.
lângă fântână, doi porumbei grăsuți
trezind imaginea sânilor tăi într-o dimineață:
te priveai în oglindă
cu părul puțin ciufulit şi cu zâmbetul acela
în stare să mă facă să-mi doresc
să fiu unul dintre oamenii buni care hrănesc porumbei.
stăteam pe bancă, lângă mine ceva sclipea în fântână,
oameni treceau, se strângeau în brațe,
se despărțeau
şi eu eram trist ca un poet dintr-un film coreean
gândindu-mă că tu trebuie să pleci
şi norii sunt atât de frumoşi
Poem de dragoste
Căluțul de lemn nu se mai leagănă
piticii de grădină au căzut cu fața în jos.
Te-am cunoscut în luna fructelor roşii,
când mâinile erau un evantai prăbuşit.
Fața mea tristă a trecut pe lângă tine, prin fața ta,
a inventat o parte din cer, apoi nişte dealuri,
o herghelie şi o barieră de ceață care
să te împiedice să mai pleci,
fața mea şi-a amintit totul despre dorință
despre parfumul ei violent
bâjbâind prin întunericul rădăcinilor.
Păunul dormea când ai trecut prin apă
în zori, ca printr-un sânge leneş.
Fantomele s-au risipit, cu zornăit de lanț
căzut pe pietre ude.
Pe malul celălalt, ploaia se adăpostea sub păsări.
Te-am primit în casa cu acoperiş strâmb
şi te-am învelit cu o cheie.
Poem pentru cei de pe urmă (IX)
Prea sensibili, poate. Ucigași înnăscuți,
fără-ndoială.
Aceasta nu este muzică. Asta nu mai e
poezie.
Doar o vibrație a lucrurilor când cad în
gol,
natura îmbrățișând anomalia genetică,
paradisul
experimental, războaiele fără sens și
finalitate,
fascinația snuffului, fitnessul, mișcările
sacadate ale
bietelor angrenaje amăgite cu nemurirea –
casa noastră e zob,
prin acoperiș urlă moartea dar
unora le-au rămas visul și vorbitul prin
somn,
pătura trasă peste cap, speculația fără
obiect, gesturile
ridicole de apărare în fața invaziei,
rosul unghiilor, nicotina,
antidepresivele și drogurile ce rup,
dinți molfăind moarte, decojind piele și
carne moartă,
nervi morți, nervúri retrase în sine,
cedrii Libanului culcați la pământ, câțiva
ultimi cretini
blestemând ceea ce dă viață doar pentru a
umili și supune,
fărâma promisă de viitor luminos,
potențialul nelimitat al unei rase îngropate
în
produse de larg consum, în hrana
manipulată la rece,
și peste toate, fluviile de ură,
cascadele de căcat.
Nu mai rămâne nimic. În fine s-a terminat.
Mutter,
ich bin dumm.
