POEM IRLANDEZ PENTRU VIOARĂ ŞI SUFLET
Adaptare după John Kendrick, Când vinul este rece
26 august 2010, ora 22.00, Piaţa Magnoliilor (Girona)
Doi gardieni îl aruncă afară dintr-un bar pe Martin, repetând obsesiv „Armata Salvării iar cântă!". Aceste cuvinte, care se transformă fără voie într-o incantaţie misterioasă, declanşează suferinţa amintirii ultimei nopţi a lui Martin alături de Catherine, marea sa dragoste.
Povestea ne arată un bărbat nebuneşte îndrăgostit de o femeie care încearcă din răsputeri să uite şi să-şi accepte trecutul, dar pe care dezamăgirile şi boala o răpun. Moartea, de care Catherine se teme atât, ajunge să-şi ia partea, dar numai după o luptă sublimă. Întocmai această luptă construieşte structura fină şi emoţională a spectacolului. Catherine se zbate între incertitudinile sufletului şi cele ale lumii exterioare în care nu reuşeşte să-şi găsească locul, încercând să-şi păstreze umanul care ar putea-o salva. Ea nu-şi recunoaşte propriile contururi în lumea în care se mişcă, preferând să traseze o realitate paralelă în care poate încă să se bucure, să iubească, să respire. În final, însă, nici măcar ea nu mai reuşeşte să creadă în coconul ţesut în juru-i, iar sfârşitul vine ca un pas firesc pe firul subţire al existenţei sale fragile...
Cele două personaje nu pot fi cuprinse într-o categorie anume. Catherine şi Martin trăiesc într-un vârtej continuu de emoţii. Sunt cei doi intelectuali ajunşi la marginea societăţii care încearcă să se salveze prin însăşi frumuseţea naturii umane, la fel cum tot ei sunt Bărbatul şi Femeia care se caută, se găsesc şi se îndepărtează neîncetat sau umbrele pentru care viaţa şi moartea se confundă adesea. De fapt, acesta este şi motto-ul piesei: „Dar, în definitiv, noi suntem morţi deja, nu-i aşa?". Ei reuşesc să treacă de la entuziasm la tristeţe adâncă, de la momentele de tandreţe, la cele de ură, arătând, încă o dată, cât de greu pot fi definite limitele existenţei. Iubirea şi disperarea sunt trăite cu aceeaşi voluptate, iar publicul ajunge să se alăture personajelor pe acea „alee întunecată şi rece", recunoscând în povestea lor propriile bucurii, slăbiciuni, întrebări…
Textul are o frumuseţe simplă şi seducătoare pe care regizorul a ales să o transmită sincer, fără artificii, emoţional. Singura determinare spaţială o realizează ziarele împrăştiate pretutindeni pe scenă şi care accentuează dureros ideea de lipsă, de gol. Abisul fizic este secondat de căderea spirituală pe care cei doi încearcă să o evite – unul prin celălalt, unul pentru celălalt. Poate tocmai de aceea, poezia iubirii, relaţia conflictuală cu timpul, dar mai ales căutarea disperată a identităţii transformă spectacolul într-o parabolă existenţială.
http://www.fitag.cat/2010/esp/16_grup_romania.html
http://www.ludic.ro/
