Pe parcursul a 12 săptămâni vă invităm la un proiect-serial de (re)descoperire a lui Constantin Brâncuși.
În
această săptămână – amintirile arhitectului Octav Doicescu
Proiectul își propune să valorifice demersul din urmă cu mai mulți ani al scriitorului Romulus Rusan, intitulat O discuție la Masa tăcerii, constituindu-se într-o serie de douăsprezece convorbiri cu personalități românești: de la aristocratele Miliţa Petraşcu şi Cella Delavrancea la compozitorul Dimitrie Cuclin şi arhitectul Octav Doicescu, de la inginerul Ștefan Georgescu Gorjan la pietrarul Ioan Alexandrescu, de la studentul Grigore Popa la hangiul Nicolcioiu şi, tot astfel, de la artiștii plastici Mac Constantinescu și Ion Vlasiu la poetul Eugen Jebeleanu și la V.G. Paleolog („evanghelistul lui Brâncuși”). Dincolo de figura lui Brâncuşi, ei au reuşit să evoce, prin tot ce au spus, imaginea unei Românii europene, „integrată în Occident”.
Cele
douăsprezece convorbiri care compun proiectul și sunt lansate
acum în mediul online se înscriu în efortul de a-l scoate pe
Brâncuşi din clişeele legendare şi propagandistice, de a-l
întoarce în rândul oamenilor reali şi fireşti. Portretul
realizat colectiv este unul credibil şi lipsit de prejudecăţi,
îmbrăcat în roua inocenţei, dar purtând în acelaşi timp „o
aureolă nevăzută”, cum spune unul dintre conlocutori. Luăm
cunoștință de un om conştient de valoarea sa, dar fără să fie
îngâmfat, plin de umor, dar şi de susceptibilitate, fermecător,
dar şi puţin sucit, cu o personalitate puternică, dar păstrând
luminişuri şi chiar naivităţi, care ne amintesc de butada sa:
„Când
încetăm să mai fim copii, suntem deja morţi.”
Geniul redevine o persoană vie ca oricare alta, dar care ne convinge
tocmai prin naturaleţea sa de genialitatea operelor.
Îi suntem recunoscători lui Romulus Rusan, minunatului prieten al Poloniei, pentru cartea sa, care a devenit sursa de inspirație a proiectului pe care vi-l prezentăm în săptămânile ce urmează. Îi mulțumim, de asemenea, doamnei Ana Blandiana, soția și moștenitoarea operei lui Romulus Rusan, pentru generozitatea de a ne fi alături în demersul nostru.
Înainte
de a începe poveștile, să-i dăm cuvântul lui Romulus Rusan:
„Ce
se mai poate spune despre Brâncuşi?” Întrebarea au pus-o aproape
toţi cei rugaţi să vorbească despre cel cunoscut cândva temeinic
sau în treacăt, repetat sau întâmplător, şi care acum parcă se
temeau să şi-l mai amintească sub înfăţişarea simplă,
omenească, de odinioară. Curios, dar transformat în statuie şi
întemniţat în veneraţie de spiritul nostru legendar, omul concret
a încetat să trăiască. Uneori mitul ucide a doua oară.
Iată
de ce am insistat pe lângă cei ce l-au cunoscut să şi-l imagineze
pe Brâncuşi, de preferinţă, în ipostaza întrevederilor de la
început, când impresiile sunt mai crude, şi – cu riscul de a se
contrazice unii pe alţii, de a-l arăta contradictoriu pe el însuşi
ori de a se repeta pe ei înşişi - să ne povestească oral, cu
sufletul cuvintelor rostite, acestei amintiri. N-am intenţionat să
reuşim o performanţă documentară, ci o reconstituire vie: o
reînviere a acelor mulţi Brâncuşi, aflaţi câte unul în fiecare
din conlocuitorii noştri, care prin rotire caleidoscopică să ne
redea pe simplul Brâncuşi, cel înălţător nu numai prin tăria
geniului, ci şi prin complexitatea slăbiciunilor. Scoţându-l din
legendă, să-l redăm frăţiei noastre omeneşti. Restul e tăcere.
OCTAV DOICESCU
Arhitect
(8 ianuarie 1902, Brăila – 10 mai 1981, Bucureşti). Autor, în
perioada interbelică, a numeroase ansambluri industriale, civile şi
de locuit: cartierul rezidenţial Bordei, Clubul Nautic, Clubul
Astra, uzinele IAR Braşov şi Colibaşi Argeş, Fabrica de Anvelope
Banloc, Oficiul Naţional al Cinematografiei. După război:
Institutul Politehnic Bucureşti. Monumente decorative: „Zodiacul”
din Parcul „Carol”, fântâna „Mioriţa”, „Casa Românească”
de la New York
„În urma unor scurte întâlniri, îmi este greu şi îmi pare prezumţios să pretind că l-am cunoscut pe Brâncuşi; din schimburi ocazionale şi din relaţiile care decurgeau, n-am reuşit, cred eu, să-i descopăr mecanismul profund al creaţiei sculpturale. Pot însă să afirm cu siguranţă că era din acelaşi neam cu mine, că întrebuinţa cu predilecţie o limbă vorbită nealterată, plină de proverbe şi de zicale, care formau un conţinut filosofic de moşnean român, cu toate imaginile bucolice de totdeauna, din viaţa noastră agrară, că era indiferent cadrului social şi urban în care se afla ocazional. Conversaţiile începeau greu, nu înainte de a te fi iscodit cu nişte ochi pătrunzători, de sub o frunte verticală foarte prezentă în imaginea lui generală; de altfel, restul era înecat în părul şi barba lui căruntă; apărea ca învăluit într-un magnetism proteguitor, care ascundea un miez omenesc, misterios şi de dincolo de cuvinte. Nu avea nici o teorie estetică şi nu-şi lăuda lucrările; din când în când, intervenea cu câte un cuvânt, care să facă mai uşoară înţelegerea mesajului meseriei lui; respingea pentru el termenul de „maestru”, deşi îl întrebuinţa pentru sculptura lui: Pasărea măiastră. Nimic din înfăţişarea lui sau din conversaţia lui nu era căutat; palmele mâinilor lui, foarte mari şi aspre, îi confirmau lungul şi stăruitorul meşteşug, dar „cântecul” pe care îl va cânta niciodată nu-l puteai ghici; niciodată în activitatea lui nu a fost un simplu meşteşugar. Întrebuinţez termenul de „cântec”, pentru că asculta cu interes cântecele folclorice (avea o colecţie de discuri folclorice foarte mare, din toată lumea), şi căuta similitudini de expresie muzicală, căutând permanenţele fiinţei omeneşti şi prospeţimi nealterate de şcoli şi teorii abstracte.
În timpul uceniciei mele în ţară, el nu apărea nici în expoziţii, nici în revistele timpului. Bucureştiul l-a recuperat mai târziu, în 1924, prin celebra expoziţie colectivă a revistei Contimporanul – o expoziţie-manifest a tuturor manierelor arbitrare: încercări care descompuneau imaginea reală sau compuneau ceea ce era demontat; analize stăruitoare şi îndelung căutate şi perfectate, câteodată cu meşteşug derizoriu în aparenţa lor; neobosite căutări pentru lărgirea mijloacelor de comunicare, care în continuare frământă mintea artiştilor şi astăzi. În mijlocul unei astfel de tensiuni, Brâncuşi – seniorial şi senin – plutea cu o primă versiune a Păsării măiestre, o sculptură în bronz cu aur în aliaj, modelată şi perfectată cu un meşteşug de mare calitate şi subtilitate. Pentru mine, ucenic în cunoaşterea meseriei mele în acea vreme, arta lui a fost o revelaţie şi un punct de referinţă de câte ori am avut îndoieli şi chinuitoare întrebări: ce faci cu meseria ta în faţa celorlalţi oameni?
Şi mai târziu, l-am cunoscut întâmplător la Bucureşti, unde era în trecere, şi apoi la Târgu Jiu, unde am comentat împreună ansamblul lui – ca simbol al omului, dinainte de naştere până după moarte – închinat eroilor Primului Război Mondial; nici el nu era prea sigur de dispoziţia lui urbană în ansamblul existent, într-un cadru neperfect şi în continuă schimbare, ca orice viaţă. L-am mai vizitat, câtva timp, în atelierul lui din Impasse Ronsin, o structură provizorie de lemn, căreia el nu-i dădea nici o importanţă, astfel că un studiu incipient în lemn, botezat Cocoşul, spărgea acoperişul şi trecea dincolo de el fără nci o reţinere. Când era bine dispus devenea foarte primitor şi, peste uneltele lui şi peste începuturile de sculpturi din marmură sau lemn, se apuca să gătească, pe mica lui forjă – care era mijloc de încălzire în acelaşi timp – mici mâncăruri (un singur fel), de altfel foarte gustoase. Într-o ţinută de pietrar, în braseriile din Bd. Saint Germain, sau mai târziu la New York, în ţinută asemănătoare, în localuri scumpe, se simţea foarte sigur de el şi era respectat, din cauza unei aureole nevăzute, pe care o inspira oamenilor din jur; dacă mai auzea vreun fragment de cântec românesc cunoscut, îi făcea plăcere şi îl fredona şi el; nu-i plăceau cântecele pe care el le numea „bocet”; în viaţa materială restrânsă şi chiar riguroasă pe care şi-o impunea, căuta mereu forţa şi limpezimea, ca să depindă cât mai puţin de altcineva.”
