Discuții la Masa Tăcerii. Brâncuși portretizat de contemporanii săi
În această săptămână – amintirile compozitorului și muzicologului Dimitrie Cuclin
Pe parcursul următoarelor 12 săptămâni vă invităm la un proiect-serial de (re)descoperire a lui Constantin Brâncuși.
Proiectul își propune să valorifice demersul din urmă cu mai mulți ani al scriitorului Romulus Rusan, intitulat O discuție la Masa tăcerii, constituindu-se într-o serie de douăsprezece convorbiri cu personalități românești: de la aristocratele Miliţa Petraşcu şi Cella Delavrancea la compozitorul Dimitrie Cuclin şi arhitectul Octav Doicescu, de la inginerul Ștefan Georgescu-Gorjan la pietrarul Ion Alexandrescu, de la studentul Grigore Popa la hangiul Nicolcioiu şi, tot astfel, de la artiștii plastici Mac Constantinescu și Ion Vlasiu la poetul Eugen Jebeleanu și la V.G. Paleolog (”evanghelistul lui Brâncuși”). Dincolo de figura lui Brâncuşi, ei au reuşit să evoce, prin tot ce au spus, imaginea unei Românii europene, „integrată în Occident”.
Cele douăsprezece convorbiri care compun proiectul și vor fi lansate acum în mediul online se înscriu în efortul de a-l scoate pe Brâncuşi din clişeele legendare şi propagandistice, de a-l întoarce în rândul oamenilor reali şi fireşti. Portretul realizat colectiv este unul credibil şi lipsit de prejudecăţi, îmbrăcat în roua inocenţei, dar purtând în acelaşi timp „o aureolă nevăzută”, cum spune unul dintre conlocutori. Luăm cunoștință de un om conştient de valoarea sa, dar fără să fie îngâmfat, plin de umor, dar şi de susceptibilitate, fermecător, dar şi puţin sucit, cu o personalitate puternică, dar păstrând luminişuri şi chiar naivităţi, care ne amintesc de butada sa: „Când încetăm să mai fim copii, suntem deja morţi.” Geniul redevine o persoană vie ca oricare alta, dar care ne convinge tocmai prin naturaleţea sa de genialitatea operelor.
Îi suntem recunoscători lui Romulus Rusan, minunatului prieten al Poloniei, pentru cartea sa, care a devenit sursa de inspirație a proiectului pe care vi-l prezentăm în săptămânile ce urmează. Îi mulțumim, de asemenea, doamnei Ana Blandiana, soția și moștenitoarea operei lui Romulus Rusan, pentru generozitatea de a ne fi alături în demersul nostru.
Înainte de a începe poveștile, să-i dăm cuvântul lui Romulus Rusan:
"Ce se mai poate spune despre Brâncuşi?" Întrebarea au pus-o aproape toţi cei rugaţi să vorbească despre cel cunoscut cândva temeinic sau în treacăt, repetat sau întâmplător, şi care acum parcă se temeau să şi-l mai amintească sub înfăţişarea simplă, omenească, de odinioară. Curios, dar transformat în statuie şi întemniţat în veneraţie de spiritul nostru legendar, omul concret a încetat să trăiască. Uneori mitul ucide a doua oară.
Iată de ce am insistat pe lângă cei ce l-au cunoscut să şi-l imagineze pe Brâncuşi, de preferinţă, în ipostaza întrevederilor de la început, când impresiile sunt mai crude, şi – cu riscul de a se contrazice unii pe alţii, de a-l arăta contradictoriu pe el însuşi ori de a se repeta pe ei înşişi - să ne povestească oral, cu sufletul cuvintelor rostite, acestei amintiri. N-am intenţionat să reuşim o performanţă documentară, ci o reconstituire vie: o reînviere a acelor mulţi Brâncuşi, aflaţi câte unul în fiecare din conlocuitorii noştri, care prin rotire caleidoscopică să ne redea pe simplul Brâncuşi, cel înălţător nu numai prin tăria geniului, ci şi prin complexitatea slăbiciunilor. Scoţându-l din legendă, să-l redăm frăţiei noastre omeneşti. Restul e tăcere.
DIMITRIE CUCLIN
Compozitor, estetician şi muzicolog (24 martie 1885 – 7 februarie 1978, Bucureşti). Profesor la Conservatoarele din Bucureşti şi New York. 18 simfonii, muzică de cameră şi de balet. Autor al unui sistem de estetică muzicală, al unor studii, eseuri, lucrări didactice şi traduceri, inclusiv literare. Datorită idealismului sistemului său estetic și faptului că a avut legături cu mediile artistice americane, a fost arestat și internat în anii '50 pe șantierele morții de la Canalul Dunăre-Marea Neagră (considerat de politicienii comuniști „mormântul burgheziei românești”). Dreptul de publicare i-a fost redat abia în perioada de liberalizare a anilor '60, cu puțini ani înainte de moarte.
– Nu mai ştiu exact cum l-am cunoscut pe Brâncuşi, dar cred că în atelierul şi locuinţa pictorului Emil Damian. Am devenit buni prieteni şi, cum se întâmplă în astfel de cazuri, ne vedeam aşa de des, încât ne ignoram reciproc existenţa. Mi-au rămas mai mult amintirile anecdotice şi, cu riscul de a mă repeta, voi povesti două dintre ele.
Pe vremea aceea ieşeam adesea în pădurile din jurul Parisului, împreună cu soţii Damian. Brâncuşi era în general un om enigmatic, rezervat, dar iată că se dădea uneori la originalităţi; acestea, bineînţeles, nu întreceau o anumită măsură şi aveau scopul precis de a epata. De pildă, la întoarcerea dintr-o astfel de excursie, l-am pierdut pe Brâncuşi cîteva minute din ochi, după care l-am revăzut ţinând triumfal în mâini un mare cazan de tinichea, ciuruit de vechime. Ne-am urcat pe imperiala unui autobuz: Brâncuşi a aşteptat să pornim şi apoi, tot drumul de întoarcere, a acompaniat huruitul motorului imaginând cu un băţ, pe darabana improvizată, un ritm numai de el ştiut, spre marele haz al pasagerilor.
Altă dată, ne-am întâlnit în Hale. Ce faci? m-a întrebat. Ce să fac, nimica... Şi eu tot nimica... Atunci, hai la mine, la Antony. Antony era localitatea, situată la 12 kilometri în sudul Parisului, unde locuiam eu cu chirie. Am ajuns la gara Luxembourg, dar când să iau biletele de tren am realizat brusc că nu am nici măcar cinci parale în buzunar. Brâncuşi nu se grăbea nici el să plătească. Atunci unul din noi – nu ştiu exact care – a exclamat: Uite ce vreme frumoasă! Dac-am merge pe jos la Antony?!... A, ce idee bună! – a respirat celălalt uşurat că s-a soluţionat astfel problema.
Drumul a fost un poem. Eram amândoi tineri, săraci, îmbrăcaţi ca vai de lume, nepieptănaţi şi răpciugoşi, dar sărăcia fără ieşire ne dădea o libertate şi o voioşie extraordinară. Mergeam repede, ţanţoşi, fluierând – să nu uităm că Brâncuşi venise din România pe jos –, iar trecătorii se binedispuneau şi întorceau şi ei, înveseliţi, capul după noi, privindu-ne ca pe nişte fiinţe picate din altă lume. La un moment dat ne-am lungit pe o pantă de verdeaţă, să ne odihnim, şi, pe dată, eu m-am pornit să-i fac o lecţie de teoria muzicii. El, nici prin gând să mă asculte şi, ca să mă facă să tac, a început să fluiere o melodie populară românească. Eu m-am făcut că pricep şi am tăcut.
Poanta a fost că, după ce am străbătut periferii şi orăşele, dealuri şi văi, ajungând la Antony, cu o sută de paşi înainte de casă m-a întâmpinat proprităreasa, agitată: "Repede, domnule Cuclin, că vă aşteaptă poştaşul cu bani din ţară". Am izbucnit cu Brâncuşi amândoi în râs, mărturisind abia atunci că amândoi fusesem cu buzunarele goale, iar spre seară ne-am întors întors la Paris. Bineînţeles, cu trenul.
Totuşi, Brâncuşi era un om mai degrabă misterios, niciodată nu puteai să ştii dacă e vesel sau trist. Atitudinile lui hieratice i-au dat prilej cuiva, mi se pare Miliţei Petraşcu, să-l asemuiască odată cu Dumnezeu. Sobrietatea lui era un rezultat al felului cum privea arta. Spre deosebire de presupusul lui maestru, Rodin, urmărea să elimine din sculptură tot ce era prea ordinar, dramatic, prea al lumii, şi să redea numai prin linii extrem de simple esenţa lucrurilor, a mişcărilor lor şi a vieţii. În privinţa asta ne asemănam oarecum, pentru că şi eu mi-am pus viaţa în serviciul ideii că la temelia artei nu există decât esenţa şi că tot ce e în afară de esenţă derivă din ea. Dincolo de esenţă nu se poate merge, în vreme ce dincoace de esenţă e substanţa, cu zecile, sutele şi miile ei de forme. Din unitate se dezvoltă numărul care merge din început la nesfârşit.
În general s-a vorbit puţin de simultaneitatea acestei gândiri cu teoria lui Einstein, cu care Brâncuşi era afin, deşi pe personaj nu-l agrea. În treacăt fie spus, marea păcăleală a lui Einstein era că, vrând să facă o demonstraţie a relativităţii – din eternitate în eternitate –, a descoperit tocmai drumul contrar: spre absolut. În acea atmosferă de început de secol, Brâncuşi restructura gândirea artistică, aşa cum Einstein se străduia s-o refundamenteze pe cea ştiinţifică.
[Traducerea textelor din limba română îi aparține Nataliei Mosor.]
