Între 8-15 noiembrie, trei scriitori din trei ţări diferite au fost oaspeţii Bibliotecii Internaţionale din Stockholm. Printre ei se afla şi Sînziana Popescu din Bucureşti. Autoarea s-a întâlnit cu copii români din Suedia, cu persoane din lumea literară suedeză şi a fost invitată şi la Institutul Cultural Român de la Stockholm. În interviul care urmează, Gergely Tamás de la Biblioteca Internaţională din Stockholm a întrebat-o despre cariera sa, dar şi despre întâlnirea ei cu Suedia.
Vă numiţi Sînziana, parcă cel care v-a dat numele v-a şi predestinat să deveniţi autoare de poveşti…
Pare că ar fi fost predestinat, dar n-a fost aşa... Părinţii mei fuseseră asiguraţi de medici că voi fi băiat, aşa că venirea mea pe lume a fost o mare surpriză pentru ei şi cred că i-a prins total nepregătiţi. Toţi aşteptau „un Mihnea” şi când colo am apărut eu... Mama citea pe atunci „Serenadă la trompetă” de Sânziana Pop, mi-a mărturisit ulterior, deci cred că în bună parte de acolo mi se trage numele. În plus, bunicul meu din partea mamei era din Maramureş, unde Sânzienele (Drăgaicele) sunt considerate zâne bune, zeiţe agrare, protectoarele holdelor şi ale femeilor măritate şi sunt serbate cu mare fast în 24 iunie, odată cu celebrarea naşterii Sf. Ioan Botezătorul. Mama ştia poveştile locului, deci cred că şi asta a contat. Singurul nemulţumit a fost tata, Dumnezeu să-l odihnească, pentru că el venea din sud, din Craiova, şi avea o cu totul altă percepţie asupra Ielelor... Pentru el Ielele, Doamnele Sânzienele, Rusalcele sau Şoimanele erau acele „zălude nebune” pe care „cine le vede nu le crede, cine le aude nu le răspunde”. Cum nu putea să mai schimbe numele, s-a mulţumit doar să mai adauge altul, numele unui Arhanghel, „ca să mă protejeze”.
Ultimele dumneavoastră scrieri fac parte din seria „Andilandi”. Titlul sună bine, probabil şi vinde pe măsură. Întrebarea mea este: de unde şi de ce „Andilandi”?
Vinde în măsura în care se poate vinde bine în România, adică într-o ţară în care se citeşte mai puţin decât pe alte meleaguri şi în care puterea de cumpărare este mai mică. Nu mă plâng, primul tiraj s-a epuizat deja, iar seria nu s-a încheiat. Încă lucrez la cel de-al patrulea volum al seriei Andilandi - „Zborul lui Petru peste Tărâmul Balaurilor”, iar vânzările la cel de-al doilea tiraj sunt în creştere.
Andilandi e numele Păsării Măiestre în cărţile mele. Pasărea Măiastră a mai fost numită mai demult Andilandi şi într-o poveste populară culeasă de D. N. Popescu, deci n-am inventat eu roata. Însă eu m-am gândit să o protejez, cel puţin până îmi termin seria.
Să rămânem la nume: cărţile dumneavoastră, cel puţin cele aparţinând seriei Andilandi, sunt publicate acum de către Editura Mediamorphosis. Ce vrea să ne spună acest nume: că media este în transformare? Care media şi ce fel de transformare? Dumneavoastră i-aţi ales pe ei sau ei pe dumneavoastră?
Aş zice să ne-am găsit reciproc, dar n-a fost simplu. Prima versiune a romanului „Călătoria lui Vlad în Celălalt Tărâm” a fost publicată la Editura LiterNet sub forma unui e-book. Cartea a avut 2.000 de descărcări numai în prima lună, ceea ce m-a surprins, dar m-a şi pus pe gânduri. Aşa că am început să mă gândesc serios că ar merita să o public şi la o editură convenţională, pe hârtie. Însă propunerile mele mureau la departamentele de marketing unde eram întrebată „Cum putem vinde noi o carte care la LiterNet se descarcă gratuit?” Am încercat să le explic că publicul online e diferit de cel care citeşte cărţi pe hârtie, în plus eu nu le propuneam doar o carte amplu revizuită, ci încă două volume nepublicate, deci o trilogie la acea vreme, dar n-am avut succes. Aşa că după ce am încercat la două edituri mari, am ajuns să decid între o editură mai mică şi Mediamorphosis. Am ales ultima variantă, chiar dacă e vorba de o microeditură, pentru că e fondată de un grup de scriitori tineri care iniţial îşi propuseseră să publice cărţi pe gustul lor, fără să depindă de nimeni. Dintre toţi, doar eu şi George Mureşan am fost mai harnici, restul sunt încă pe lista de aşteptare. Cu menţiunea că editura aşteaptă ca ei să îşi finalizeze volumele, nu invers. George a fost chiar cel mai harnic pentru că acum îşi traduce romanul „Ancheta” (premiul BizaroTiuk în 2012) în catalană. Partea bună a acestei colaborări a fost aceea că am avut un dialog creativ plăcut cu cei de la editură, legat de apariţia acestor volume, care arată minunat. În plus, Mediamorphosis este într-adevăr orientată către noile medii şi au publicat cărţile în format electronic şi pe Kindle, şi pe Kobo, şi pe Google Play. Mai au încă de lucrat la departamentul de marketing, dar fac progrese şi acolo. Să vedem ce le rezervă viitorul.
Ce este, de fapt, seria Andilandi? Greşesc dacă afirm că este o serie „fantasy”? Sau s-ar putea defini ca o serie de poveşti „pentru copii mai mari”?
Seria ”Andilandi” este o serie fantasy inspirată din mitologia românească, pentru copii de 9-15 ani, dar şi pentru părinţi. La un moment dat am primit multe mesaje de la părinţii presupuşilor mei cititori, în care îmi spuneau cât de mult le-au plăcut cărţile mele cu zmei, iele, blajini şi balauri, aşa cum le spuneau lor bunicii când erau mici şi care le aminteau de poveştile lui Vladimir Colin sau Alexandru Mitru. A fost ciudat să primesc asemenea mesaje de la oameni de 30 de ani, dar şi măgulitor deopotrivă, iar acest lucru a dus până la urmă la o uşoară repoziţionare a seriei, care acum e pentru copii, dar şi „pentru părinţi nostalgici”.
Cum se explică faptul că personajele romanelor şi istorioarelor acestei serii sunt luate din mitologie? Aţi citit multe cărţi de mitologie sau basmele lui Ispirescu, deci am putea vorbi despre o legătură personală între acest tip de scrieri şi cărţile dumneavoastră? Cu alte cuvinte, v-aţi născut cu mitologia sau v-aţi folosit de ea?
Am iubit basmele lui Ispirescu, ale lui Slavici sau Eminescu. Mi-au fost citite şi mai apoi le-am citit în repetate rânduri. Pot spune că am crescut cu ele. Dar atunci când mi-am făcut documentarea pentru cărţile seriei Andilandi, am citit şi multe cărţi de specialitate - „Studii de folclor românesc” de Dr. Aurel Cosma, „Mitologie românească” de Marcel Olinescu, „Universul mitic al românilor” de Victor Kernbach etc.
În cărţile mele, m-am oprit doar asupra câtorva dintre personajele mitologice descrise în basmele populare româneşti ori analizate în diverse studii folclorice de marcă. Pe unele le-am preluat ca atare, pentru că şi-au găsit singure locul în intriga pe care o construisem. Pe altele le-am modificat ori m-am oprit asupra unor versiuni acceptate numai în anumite zone ale ţării. De fiecare dată însă m-am străduit să rămân fidelă regulilor, nu excepţiilor şi, nu în ultimul rând, basmelor copilăriei mele.
Trebuie precizat că atunci când vorbim despre mitologie în legătură cu seria „Andilandi”, vorbim despre mitologia românească. Credeţi că este important pentru copiii români să citească despre mitologia românească?
Cred că e important ca românii să nu-şi uite tradiţiile, poveştile din bătrâni, obiceiurile... Sunt un izvor nesecat de înţelepciune. Mai cred, desigur, şi că adolescenţii români ar trebui să afle câte ceva despre mitologia lor, care e frumoasă şi de o netă originalitate. Dacă vor o carte serioasă, de specialitate, le recomand „Universul mitic al românilor” de Victor Kernbach. Dacă vor să se distreze, dacă îşi doresc o carte de aventuri, un basm modern scris pe înţelesul copiilor de azi, pot încerca unul dintre romanele seriei Andilandi.
„Andilandi” se traduce în limba engleză... Ce fel de legătură va avea un copil dintr-o altă cultură cu mitologia românească?
Nici numele meu nu se poate traduce în limba engleză, dar asta nu-i împiedică pe englezi să-l pronunţe corect. Andilandi e numele Păsării Măiestre în romanele mele şi cred că e un nume suficient de melodios, aproape cantabil, ce poate fi preluat ca atare şi pronunţat cu uşurinţă.
Romanele seriei Andilandi (Călătoria lui Vlad în Celălalt Tărâm, Aventura gemenilor dincolo de Poiana Vie şi Drumul Anei prin Valea Plângerii) sunt romane fantasy inspirate din mitologia românească, nicidecum cărţi ştiinţifice, tratate de etnografie şi folclor, deci cred că ar putea fi interesante şi pentru copiii „dintr-o altă cultură”. Tot aşa cum J. R. R. Tolkien a „împrumutat” elfii şi trolii din folclorul scandinav şi i-a făcut interesanţi pentru copiii englezi. Iar azi sunt interesanţi pentru copiii (şi adulţii!) din lumea largă, care nu-şi pun prea multe probleme legate de originea personajelor. Pentru că până la urmă totul ţine nu de ce „împrumuţi” şi din ce mitologie anume, ci de felul în care îţi spui povestea.
Se poate traduce Căpcân? Sau Cărăuş? Sau Vâlvă?
Pot fi traduse, de ce nu? Căpcân-Doghead, Cărăuş-Carrier, Vâlvă-Water Sprite. Dacă vrei să nu ştirbeşti mai nimic din „culoarea locală” prin traducere, trebuie să fii foarte atent. E greu de tradus o asemenea carte/serie, dar nu imposibil. Şi sunt sigură că răsplata în cazul unei traduceri reuşite va fi una pe măsura efortului depus.
Cu care dintre personajele romanelor dumneavoastră vă identificaţi?
Am pus câte puţin din mine în fiecare personaj. Pare un clişeu, ştiu, dar ăsta e adevărul. Uneori, copiii cărora le citeam mă întrebau dacă „îmi iubesc toate personajele” şi le răspundeam că da. Apoi câte unul mai îndrăzneţ mă provoca, mă întreba dacă ţin şi la Zmei sau la Doamne, ştiind că în cărţile mele, cel puţin până acum, aceştia sunt personaje negative. Iar eu le spuneam că ţin chiar şi la Căpcâni sau la Solomonari, pentru că în toţi am pus un mic crâmpei din viaţa mea. Tot aşa cum le-am explicat că prin cărţile mele am încercat mereu să le transmit să nu mai judece oamenii, lucrurile şi evenimentele din jurul lor numai în „alb” şi „negru”, să nu mai împartă oamenii în „buni” şi „răi”, pentru că în fiecare din noi există şi lumină, şi întuneric. Numai de noi depinde în ce parte alegem să înclinăm balanţa.
Aţi spus că o bună parte din acţiunea din cărţile seriei „Andilandi” se bazează pe realitate. La ce anume v-aţi referit: la întâmplări din copilăria fiului dumneavoastră sau „Poiana Vie”, de pildă, este o „poiană” din propria viaţă?
M-am referit la faptul că fiecare carte a seriei debutează în realitatea imediată, în care protagonistul e un copil al zilelor noastre, un copil obişnuit care intră într-o lume neobişnuită. Toţi aceşti copii care vor pătrunde în Celălalt Tărâm, numit şi Tărâmul lui Andilandi, au la început o problemă. În lumea lor de zi cu zi, obişnuită, ei au „o tulburare” căreia nu îi vor găsi rezolvarea decât în acea lume fermecată în care vor pătrunde. Unii sunt geloşi, alţii sunt egoişti sau bătăuşi, alţii au ceva să le reproşeze fraţilor sau părinţilor, dar toţi sunt copii obişnuiţi, copii de lângă noi, cu bune şi cu rele...
Le spuneaţi poveşti colegilor de clasă, când eraţi mică, deci aţi fost o povestitoare „profesionistă” încă din clasele primare…
Învăţătoarea obişnuia să mă scoată în faţa clasei ca să le spun poveşti colegilor. De cele mai multe ori nu erau ale mele, dar aşa îmi stimula ea de fapt lecturile. Trebuia să citesc ca să am ce povesti. Îmi amintesc că la un moment dat am avut mare succes cu un basm de-al Contesei de Segur - „Şoricelul cenuşiu”, pentru că făceam vocile personajelor şi copiii se distrau de minune. Uneori mai şi inventam poveşti, dar asta se întâmpla acasă, în familie, unde mă mai ocupam şi cu teatru de păpuşi sau cu teatru „radiofonic” la domiciliu. De regulă, înregistrările „capodoperelor” mele radiofonice le făceam pe atunci cu magnetofonul familiei, de multe ori înregistram fără să-mi dau seama peste textele clasicilor (spre disperarea părinţilor!).
Cum aţi trecut la scris? V-aţi adunat poveştile spuse deja sau…?
Pâş-pâş. Primul text serios pe care l-am scris a fost un scenariu de film pentru copii, numit „Visul”, premiat, produs şi difuzat la emisiunea „Abracadabra”, TVR 1, în 1992.
Cum aţi început să publicaţi textele proprii?
Primul meu text a fost publicat în 2001, la Editura Muzeul Literaturii Române. Era o piesă de teatru pentru copii (Alunecând într-o prună), premiată de către Teatrul Național Radiofonic și inclusă în Antologia Asociației Scriitorilor din București publicată în acel an. Îmi amintesc că atunci m-am simțit tare mândră că una dintre piesele mele radiofonice pentru copii a fost publicată alături de textele unor autori de renume internațional ca Matei Vișniec sau Iosif Naghiu.
La început aţi scris pentru teatru, radio şi televiziune. Vreţi să ne faceţi o mică cronologie?
Deoarece la început am scris doar pentru teatru, nu am fost foarte interesată să public undeva. Principala mea preocupare a fost ca piesele mele să ajungă pe scenă, să fie jucate în cât mai multe locuri. Şi pentru că în România cel mai rapid şi mai sigur mod de a ajunge pe scenă este să-ţi trimiţi piesele la concursuri, asta am făcut. Din 1992 până azi am câștigat mai multe premii pentru piesele mele de teatru, care între timp s-au jucat pe scenele din Bucureşti şi din ţară sau la Teatrul Naţional Radiofonic. Iar acum câțiva ani, în 2005, am început să scriu şi proză. De fapt, am început mai devreme, dar, în acel an am publicat o primă versiune la „Călătorie lui Vlad în Celălalt Tărâm” la Editura LiterNet. Ilustrațiile au fost realizate de Cireşica Litinschi.
Romanul spune povestea unui băiat al zilelor noastre, Vlad, gelos pe frații săi gemeni nou-născuți, care intră accidental în Celălalt Tărâm, cel din lumea basmelor populare românești. Aici Vlad încearcă să ducă Pasărea Măiastră (Andilandi) până la Sânziene, în Poiana Vie şi va fi ajutat de un Cal Năzdrăvan. Multe dintre forțele răului vor încerca să pună mâna pe Andilandi, pentru nenumăratele ei virtuţi, dar tot atât de multe personaje benefice îl vor ajuta pe erou în drumul său, într-o bogată paradă a creaturilor fantastice din basmele populare româneşti.
În 2008 am publicat acelaşi volum la Editura Mediamorphosis, într-o ediţie revizuită, şi aici s-a născut, de fapt, seria Andilandi. Toate cărţile seriei pot fi găsite pe Amazon, Book Depository, pe site-ul editurii sau... la Biblioteca Internaţională din Stockholm.
Din câte ştiu, aţi fost premiată de atâtea ori încât, la un moment dat, chiar vi s-au comandat texte care ar putea fi premiate. Vreţi să înşiraţi premiile, aici, pe hârtie, „în faţa noastră”?
Da, mi s-a propus acum un an, doi să scriu „un text pentru premiu”, dar era doar un fel mai glumeţ de a-mi spune că îşi doreau o carte care să atragă atenţia. În privinţa înşirării premiilor, n-aş vrea să vă supăr, dar cred că am să vă refuz. Oricine vrea să afle mai multe despre mine poate căuta numele meu cu Google şi se va lămuri.
Cum aţi trecut de la teatru la scrierea seriei „Andilandi”?
N-aş spune că am trecut de la ceva la altceva, pentru că eu obişnuiesc să scriu în paralel, iar la teatru n-am renunţat niciodată. Cel mai bun exemplu ar fi cel din 2008, când scriam la cel de-al doilea volum al seriei Andilandi (Aventura gemenilor dincolo de Poiana Vie), dar am câştigat şi concursul organizat de Teatrul „Ion Creangă” din Bucureşti cu piesa „Când jucăriile spun pa”. Piesa s-a transformat într-o comedie muzicală de succes care se mai joacă încă. Regia este semnată de Attila Vizauer, iar muzica de George Marcu.
Aţi avut mai multe întâlniri cu copiii români din Suedia şi aţi spus că vi s-au părut interesante. Cum vă gândiţi la ele acum, reîntoarsă acasă?
Întâlnirile cu copiii mi s-au părut foarte interesante. M-am bucurat nespus să-i cunosc. Fetiţele din Sollentuna au fost cele mai puternice, pentru că au venit la întâlnire în ciuda gripei ce le dădea târcoale, foarte dornice să asculte poveşti. Copiii din Södertälje au fost cei mai curioşi, mi-au pus cele mai multe întrebări despre cărţile mele şi despre Cai Năzdrăvani, Zmei, Balauri şi Iele, iar copiii din Västerås s-au dovedit a fi cei mai cuminţi şi mai creativi. Unii mi-au desenat, alţii mi-au arătat compunerile lor... Le mulţumesc că au venit să mă vadă şi sper că i-am făcut curioşi în privinţa cărţilor seriei Andilandi şi mai ales în privinţa fiinţelor fantastice din folclorul părinţilor lor. Şi le urez lectură plăcută!
V-aţi întâlnit cu editori, cu reprezentanţi ai Uniunii Scriitorilor din Suedia, alţi specialişti, aţi avut prilejul să purtaţi o convorbire şi cu doamna Eva Leonte, director adjunct al Institutului Cultural Român din Stockholm. Cum apreciaţi în special situaţia scriitorilor suedezi faţă de situaţia scriitorilor din ţară?
Da, am avut parte de multe întâlniri plăcute... La Uniunea Scriitorilor Suedezi, secţia de literatură pentru copii, am fost întâmpinaţi de către scriitoarele Grethe Rottböll şi Kristina Sjögren şi am aflat multe lucruri interesante despre felul în care sunt susţinuţi scriitorii suedezi, iar înaintea seminarului de luni am fost invitaţi la IBBY (International Board on Books for Young People), unde am cunoscut multe doamne deosebit de simpatice şi de primitoare, în frunte cu Birgitta Alm, preşedinta comitetului, şi Ingrid Källström. De asemenea, de doamna Lillemor Torstensson, de la „The Swedish Institute for Children’s Books”, îmi voi aminti mereu ca de una dintre cele mai plăcute şi mai deschise persoane pe care le-am întâlnit în scurta mea şedere în Suedia. Iar la Institutul Cultural Român din Stockholm m-am simţit ca acasă. Am vorbit cu doamna Eva Leonte despre evenimentele pe care dânşii le organizează pentru comunitatea românească şi vreau să le mulţumesc pentru toate informaţiile oferite, dar mai ales pentru faptul că la seminarul de luni, când mie nu mi-a fost uşor, ei au fost alături de mine. După cum bine zicea colega mea Paro Anand (India) „ai tăi au venit să te susţină, ai mei nu”. Am mai spus asta şi într-un articol publicat de curând pe LiterNet, dar ţin să o repet deoarece pentru mine chiar a contat.
V-aţi întâlnit şi cu doi scriitori care au au fost invitaţi să participe la „Săptămâna internaţională a cărţilor pentru copii”, organizată de Biblioteca Internaţională din Stockholm (Internationella biblioteket), v-aţi şi împrietenit poate cu ei, sper să fi fost o experienţă utilă...
Da, i-am cunoscut pe Paro Anand (India) şi pe Jimmy Liao (Taiwan) şi cred că am fost norocoasă că i-am întâlnit. Sunt doi oameni talentaţi, modeşti şi luminoşi, de la care am avut foarte multe de învăţat. Cu Paro am petrecut cel mai mult timp împreună, atât cât ne-a permis programul, şi am vorbit despre familiile şi despre cărţile noastre, ba chiar ne-am propus să scriem şi o carte împreună. Iar cu Jimmy am vorbit mai mult în duminica noastră liberă şi dimineţile şi cred că m-a inspirat povestea vieţii lui. Privesc uneori cu coada ochiului cartea pe care mi-a dat-o în dar - „The Sound of Colors” - şi mă gândesc că poate n-ar strica să încerc să-mi ilustrez singură măcar o poveste. Măcar să încerc...
În plus, n-aş vrea să-l uităm nici pe scriitorul Mats Kempe, moderatorul seminarului nostru. Îmi amintesc că în seara în care ne-am cunoscut cu toţii am vorbit mult despre copilăriile noastre, despre motivul pentru care ne-am apucat de scris, despre ce anume scriem, despre felul în care o facem şi de ce, până când orice cuvânt a devenit de prisos. Eu cel puţin m-am ridicat de la masă în acea seară cu senzaţia clară că îi mai întâlnisem pe acei oameni, că-mi fuseseră şi atunci prieteni, şi că într-un fel sau altul îi voi întâlni din nou.
Am vorbit despre copii, despre literatura pentru copii, totuși trebuie să vă întreb: nu v-aţi gândit să scrieţi o carte pentru cei mai în vârstă, un „Bestiarium”, fiinţele mitologice le cunoaşteţi, iar ultimii douăzeci-treizeci de ani v-au servit deja pe tavă situaţii stranii…
M-am gândit să reîncep să scriu „pentru părinţi”, recunosc, dar nu sunt foarte sigură dacă voi rămâne cantonată în aceeaşi zonă. Un fantasy pentru adulţi sună tentant, s-ar putea să încerc, dar uneori simt nevoia să evadez, să mai scriu şi altceva. De pildă, de curând am terminat o piesă de teatru. Habar n-am ce am să fac cu ea. Poate o traduc şi o trimit la un concurs în afară, poate o voi da cuiva în ţară. Nu ştiu. Dar am nevoie de asemenea supape, mai ales când scriu la o serie fantasy care va include, în final, şapte romane şi trei volume de povestiri. Deocamdată n-am scris decât patru cărţi din zece, deci mai am până când voi putea pune punct seriei Andilandi pentru a mă apuca de altceva.
Cu ce vă ocupaţi acum, după Stockholm, ce scrieţi? Vă orientaţi spre Apus sau spre Răsărit? Din noua dvs. prietenie cu Paro Anand va rezulta o carte? Povestiţi-ne...
Paro mi-a propus la un moment dat să scriem împreună o carte despre fiarele din folclorul românesc şi indian, idee care mi-a surâs şi pe care s-ar putea s-o şi concretizăm la un moment dat... Nu prea vorbesc despre proiectele în curs de desfăşurare, mai ales despre cele care de-abia s-au născut, din dorinţa de a le proteja, dar dacă reuşim să finalizăm ceva, vă voi da de veste. Problema însă nu cred că va fi scrierea cărţii, ci găsirea unor edituri capabile să publice şi să promoveze o asemenea carte atipică, şui (în India şi în România). În România cel puţin, editorii nu sunt dispuşi să experimenteze, preferă să meargă pe cărări bătute, pentru că e mult mai comod (şi mai sigur) să traduci ceva validat în Vest decât să lupţi pentru ceva născut în Est. De ce să rişti?
Deocamdată lucrez la cel de-al patrulea volum al seriei Andilandi, „Zborul lui Petru peste Tărâmul Balaurilor”, pe care sper să-l termin în această iarnă şi care va fi publicat la Editura Mediamorphosis în 2015. Apoi vom trăi şi vom vedea... Ca să citez din „Cartea cu Apolodor” a lui Gellu Naum „voi reveni cu amănunte”.
Interviu de Tamás Gergely - 4.12. 2014
