Recomandare: Suflete bun la toate, de Marin Sorescu, traducere în spaniolă

» › › Recomandare: Suflete bun la toate, de Marin Sorescu, traducere în spaniolă
  • 29 June 2020
  • Etichete

Titlu: Suflete, bun la toare...
Autor: Marin Sorescu
Traducere în limba spaniolă: Cătălina Iliescu Gheorghiu
Editura: Linteo Ediciones
ISBN: 9788412005806
Nr. pag: 160
Data apariţiei: 2019


Traducerea cărţii a fost susţinută de Institutul Cultural Român, Programul TPS, derulat prin Centrul Naţional al Cărţii.


Despre autor

Marin Sorescu (n.19 februarie 1936, Bulzești, județul Dolj – d. 8 decembrie 1996, București) a scris literatură de toate genurile, situându-se printre cei mai prodigioși scriitori români și numărându-se, de asemenea, printre scriitorii români cei mai reprezentativi și mai cunoscuți peste hotare, opera sa fiind tradusă în zeci de limbi străine. I-a fost decernat de mai multe ori Premiul Uniunii Scriitorilor din România, precum și Premiul Academiei Române.

După debutul ca poet în reviste literare, în 1964 debutează editorial cu volumul de parodii ”Singur printre poeți”. A urmat, în 1965, volumul ”Poeme”, pentru care a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România. Marele critic literar George Călinescu scria despre Marin Sorescu, în 1964, în ”Contemporanul”, că ar avea ”capacitatea excepțională de a surprinde fantasticul lucrurilor umile și latura imensă a temelor comune” (”Dicționarul Scriitorilor Români”, coordonatori: Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Editura Albatros, București, 2002).

”Este interesant de observat că prozele satirice ale lui Marin Sorescu publicate în anii 1963 și 1964 vizează nu atât realități ale timpului cât limbaje ale lor, forme de discurs, variantele lor textuale; relația dintre aceste proze și lume rămâne tot timpul una de gradul doi, mediată de realitatea formalizată a limbajului”, scrie Maria-Ana Tupan, istoric și teoretician literar, în volumul ”Marin Sorescu și deconstructivismul” (Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1995).

Stilul original al poetului se impune și prin volumele de versuri care au urmat: ”Moartea ceasului” (1966), ”Tinerețea lui Don Quijote” (1968), ”Tușiți” (1970), ”Suflete, bun la toate” (1972), ”La lilieci” (vol. I-V, 1973-1995; I — 1973, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru poezie, II — 1977, Premiul Academiei Române, III — 1980, IV — 1988, V — 1995), ”Astfel” (1973), ”Descântoteca” (1976), ”Sărbători itinerante” (1978), ”Ceramică” (1979), ”Fântâni în mare” (1982), ”Apă vie, apă moartă” (1987), ”Poezii alese de cenzură” (1991), ”Traversarea” (1994).

Despre carte

(...) predominantă şi definitorie este la Marin Sorescu - poet a cărui audienţă deosebită este o problemă de sociologie literară nu chiar insolubilă dacă ţinem cont că fabulele sale cu animate şi inanimate, alcătuite întru impresia că spun mult în puţin, nu se descifrează cu opinteli - este, spuneam, tema sentimentală, a sufletului. Un volum se şi numeşte „Suflete, bun la toate”, şi realmente aproape nu e poezie în care să nu fie implicată noţiunea aceasta atît de tradiţională, tradiţionalistă, a sufletului. Cîteva exemplificări. Poetul-actor îşi spune „sufletul învăţat în nopţi de insomnie” (Tuşiţi); curioşii ştiu totul, spune poetul, abisal, insondabil: „numai despre sufletul meu / Nu ştiu nimic, / Sufletul care-mi scapă mereu / Printre zile, / Ca o bucată de săpun / În baie” (Indigo); bucolic: „Noi ne-am scris sufletul / Pe frunze...”, „...cîntă tu [codrule] / Şi cu sufletul meu” (Foaie verde); vlahuţian: “Mi-e sufletul atît de greu..." (Pîrghii) ; minulescian: „Mai întîi îţi voi uita / Sufletul, / Care nu-mi va lua / Nici trei zile” (Segment); poetul se uimeşte : „Doamne, sufletul meu / Scoate nişte sunete ciudate, / Ai zice nişte trosnituri” (Nişte sunete); chiar şi pisicile se ţin de sufletele stăpînilor (Ipoteticile stele -sic); o Pantomimă are ca personaje un bărbat şi „lîngă el, un suflet”; mirări candide: „Cine s-o fi potrivind la suflet cu mine ?” (Dedublare); poetul va tot călări „pînă cînd, într-o zi / Sufletul îmi va rămîne în drum / Ca o potcoavă” (Calul); omul maşinalizat constată că pietricele i s-au ,,furişat rînd pe rînd şi în suflet / Şi sună acolo ciudat” (A fost o zi); în omul zăpezilor topit „sufletul intră zbughit / Printr-o coastă, ca o Evă întoarsă” (Senzaţie); poetul proclamă orfic: „Mă cobor spre suflet, iată” (Coborîre); „În cer sufletele / Se prezintă la poartă / Să-şi ridice fiecare trupul” (În cer); şi iar abisal: „Sufletul meu nici n-are pod / Şi zilnic dau să-l trec înot, / Departe-i ţărmul celălalt, / Vadu-i adînc şi ceru-nalt” (Pod peste suflet), încît însuşi poetul, lucid de altminteri- faculté maitresse! -exclamă: „O, suflete, bun la toate ! /.../ Poate că abuzăm de tine / Folosindu-te ca pe o perie / Ca pe un burete /…/ Ca pe o cîrpă”.
Poezia lui Marin Sorescu a adus, la epoca apariţiei ei, o senzaţie de destindere şi prospeţime. Era o manieră de o candoare tristă şi de o gravitate şugubeaţă de a privi lumea. 0riginală, fertilă, dar manieră. Treptat substanţa i s-a tot subţiat (vezi în Norii, micro-poemele din ciclul Trunchiate), căci, sfînt trup şi hrană sieşi, Hagi rupea din el, şi azi impresia de conţinut este aceea a unei agasante monotonii. Bacovia însuşi nu e cel esenţial decît în primele volume, dacă nu în primul. Iar ca structură compoziţională, ca tehnică, să zic aşa, poeziile lui Sorescu şi-au dezvăluit de mult mecanismul - căci există unul - şi decepţionează pe cititorul avizat prin simplitatea schematică. E vorba mereu de substituirea unei realităţi mai ample, mai complexe, printr-una simplă, cotidiană, meschină, între care apoi se stabilesc corespondenţe metaforice ori calambureşti. Gestul lui Columb merge o dată. Dacă marele Cristobal lua nu unul, ci un camion de ouă şi le izbea în stilul său, chestiunea nu mai ţinea de ingeniozitate, ci de risipă.

(Sursa: http://georgepruteanu.ro/CroniciLiterare/0-75-06sorescu-deocam.htm)