În vara anului 2020 se lansa în mediul online proiectul „Poveştile instrumentelor“ conceput într-un fel şi finalizat în alt fel, în vremuri în care a vrea să faci artă, oriunde în lume, a devenit neînchipuit de dificil, în vremuri în care artiştii cu şi modul lor de expresie au fost reduşi, aproape, la tăcere, în vremuri în care artiştii par, celor mulţi, neesenţiali. „Poveştile instrumentelor“ au ieşit în lume în vară în online, pe povestileinstrumentelor.turneedepoveste.ro şi procontemporania.ro, într-un proiect cultural co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional.
Pe 11 noiembrie 2020, ICR Lisabona în colaborare cu asociaţia culturală Pro Contemporania lansează în social media versiunea adresată publicului portughez a acestui proiect, care va cuprinde recitaluri online în care artiştii spun, prin muzică, poveştile instrumentelor lor.Pentru început, ele vor fi spuse şi cântate de pianistul Horia Mihail, violoncelistul Marin Cazacu, violonistul Gabriel Croitoru şi clarinetistul Emil Vişenescu. Alături de ei, în recitaluri, au venit pianista Clementina Ciucu-Ristea şi violonista Simina Croitoru.
Cum au luat ele naştere? Au fost odată ca niciodată nişte turnee de poveste, care, de 10 ani, au străbătut an de an România de la un capăt la celălalt, fără oprire. Au purtat numele „Pianul călător“, „Vioara lui Enescu“, „Flautul fermecat“, „Duelul viorilor“, „Orgile României“, „COOLsound“, „Clasic la puterea a treia – Violoncellissimo“. Cele trei dive şi lista lor s-a îmbogăţit an după an, unele dintre ele crescând într-un an cât alţii-n şapte. Surori, semănând între ele precum fiicele de Împărat, dar având, totuşi, fiecare, ceva diferit. Când a venit vremea să aniverseze a zecea ediţie, iar Turneele de poveste să se transforme în Poveştile instrumentelor, lumea artistică a fost cuprinsă de îngheţ şi tot ceea ce era glas al unui instrument muzical a amuţit. Sălile de concert şi spectacol au rămas goale, pe străzile altădată animate în serile de sfârşit de săptămână din jurul acestora nu mai trecea nicio maşină şi niciun om, rochiile de gală au rămas în dulapuri şi, pentru o clipă ce a luat proporţii uriaşe, toţi muzicienii au avut senzaţia că trăiesc un vis urât, din care nu reuşeau să se trezească. Contrar oricărei evidenţe care spune că o lume fără muzică nu există, tot mai multe ursitoare preziceau dispariţia MUZICII aşa cum o ştiam cu toţii.
Atunci, de undeva, din spatele unei cortine pe care se aşezase praful de când nu mai avea nevoie nimeni de ea, s-a ivit o zână bună care a spus: „Voi să nu uitaţi că atâta timp câţ veţi şti să spuneţi POVEŞTILE INSTRUMENTELOR voastre către spectatorii din sală sau către cei aflaţi în faţa unui foişor dintr-un parc, către elevii şi studenţii voştri, către copii şi către bunici, către publicul care se uită la ecranele telefoanelor mobile la fel de speriat ca şi voi privind către un viitor incert, MUZICA va găsi drumul pentru a reveni la locul ei, în sala de concert, alături de oameni“.
Aşa s-au transformat Turneele de poveste în Poveştile instrumentelor, pentru a da speranţă celor care cred în puterea unică a muzicii de a transmite emoţie vie.