România se numără printre puţinele ţări în care opereta are o puternică şi valoroasă tradiţie. În anii 1830-1831, în principalele centre culturale ale ţării, viaţa artistică era dominată de vodevil – formă a teatrului muzical, iar primele companii de teatru de operetă şi-au început activitatea încă de acum 130 de ani, demonstrând astfel longevitatea şi frumuseţea unui gen muzical care îmbinã armonios libretul dramatic, cupletele cântate de solişti, dansul şi mişcarea scenică, muzica interpretată de o orchestră.
Anul 1848, prin succesul lucrării „Baba Hârca” de Alexandru Flechtenmacher, este considerat anul naşterii operetei româneşti. În această perioadă de începuturi, s-au remarcat şi impus compozitori de valoare ca: Ciprian Porumbescu, Iacob Mureşianu, Ion Vidu, George Dima, care au dat avânt genului liric românesc. Un alt moment important pentru istoria operetei româneşti este marcat de „Crai Nou” – 1882, memorabila lucrare a tânărului compozitor Ciprian Porumbescu. Consolidarea şi impunerea definitivă a operetei în atenţia publicului românesc a fost făcută de Eduard Caudella („Harţă Răzeşul”, „Olteanca”, „Romanii şi Dacii”), George Ştephănescu („Sânziana şi Pepelea”, „Scaiul bărbaţilor”) şi Constantin Dimitrescu („Sergentul Cartuş”, „Nini”). Creaţiile lor intitulate „opere comice” marchează un incontestabil progres al genului. Paralel cu opereta românească, opereta clasică universală este şi ea intens reprezentată prin Offenbach, Leqocq, Hérvé, Strauss sau Millöcker. Astfel, spectacolul de operetă s-a integrat firesc în viaţa culturală românească.
Un adevărat animator al genului a fost tenorul Constantin Grigoriu care, începând cu anul 1904, împreună cu trupa sa a prezentat, în vestita Grădină Oteteleşanu, aproape tot repertoriul de operetă. Dezvoltarea gustului marelui public pentru operetă a făcut să crească ţinuta spectacolelor dar mai cu seamă valoarea interpreţilor. Nicolae Leonard a fost, poate, cel mai mare artist al genului. Frumos, armonios în gesturi şi mişcări, cântăreţ, actor şi dansator deopotrivă – supranumit „Prinţul Operetei”, a avut o carieră miraculoasă, devenind un idol al publicului. După moartea lui Leonard (1928), opereta cade în uitare, cedând locul comediei muzicale şi revistei. Readucerea spectacolului de operetă în atenţia publicului bucureştean o datorăm celor doi importanţi oameni de teatru Constantin Tănase şi Nicolae Vlădoianu, directorii companiilor „Cărăbuş” şi respectiv „Alhambra” – ambele înfiinţate în jurul anului 1926.
Pornit să caute un al doilea Leonard, Nicolae Vlădoianu l-a descoperit pe Ion Dacian, cea mai proeminentă figură a operetei româneşti contemporane. Ion Pulca, alias Ion Dacian (1911-1981), avocat şi artist liric, a parcurs o notabilă carieră, mai întâi la Opera din Cluj, apoi a fost adus cu destule sacrificii la opera bucureşteană. A rămas în capitală, alegând... teatrul „Alhambra”, primind de la Nicolae Vlădoianu şi un al doilea botez: Ion Dacian, nume mai „ticluit”, inspirat de cel al satului Dacia din împrejurimile Clujului. Din 1947, nu s-a mai vorbit de el comparativ cu Leonard. Într-o cronică interbelică a fost numit: „mirele operetei”! Era frumos, zâmbitor, optimist, spiritual şi comunicativ. Avea prestanţă, profesionalitate desăvârşită, cultură muzicală rafinată.
NAŞTEREA TEATRULUI DE STAT DE OPERETĂ
Graţie realizărilor din domeniul teatrului de operetă şi bazându-se pe bogate tradiţii, printr-o Hotărâre a Consiliului de Miniştri, în seara zilei de 7 noiembrie 1950 a fost înfiinţat Teatrul de Stat de Operetă, care şi-a deschis porţile cu premiera „Vânt de libertate” de Isaak Dunaevski.
Numele celor ce au jucat în acest spectacol, vedete de primă mărime, au intrat pentru totdeauna în Cartea de Aur a Operetei româneşti: Silly Popescu, Şerban Tasian, Maria Wauvrina, Nae Roman, Bimbo Mărculescu, Migry Avram Nicolau, Toni Buiacici, Petre Ştefănescu Goangă, George Groner, Virginica Romanovski, Tiberiu Simionescu, N.Ionescu Dodo, Iordănescu Bruno. La pupitru s-a aflat dirijorul Liviu Cavassi, coregrafia a aparţinut maestrei Elena Penescu Liciu, iar regia a fost semnată de Sică Alexandrescu şi Nicuşor Constantinescu. Îndrăgostit de Operetă, publicul bucureştean a făcut ca, în numai patru luni de la premieră, „Vânt de libertate” să ajungă la cel de-al 100-lea spectacol.
După multe succese, dar şi probleme, Teatrului de Operetă i se acordă titulatura de Teatru Naţional, prin Hotărâre de Guvern, la data de 19 ianuarie 2001, împlinind astfel visul multor generaţii de artişti care au trudit pe scena sa. Această stagiune este marcată de premiera „Miss Virtute (Suzana)” de Jean Gilbert (29 martie 2001), în regia Constanţei Câmpeanu, dirijor – Lucian Vlădescu, maestru de cor – Gabriel Popescu, coregrafia – Andreea Constantinescu, scenografia – Viorica Petrovici.
Sursa: http://www.opereta.ro
