- Etichete LITERATURA
15 ianuarie 1850, Ipoteşti - 15 iunie 1889, Bucureşti
poetul naţional al românilor, prozator şi jurnalist român
Mihai Eminescu este al şaptelea dintre cei unsprezece copii ai căminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei, şi al Ralucăi Eminovici, născută Juraşcu.
Copilăria a petrecut-o la Botoşani şi Ipoteşti, în casa părintească şi prin împrejurimi, într-o totală libertate de mişcare şi de contact cu oamenii şi cu natura, stare evocată cu adâncă nostalgie în poezia de mai târziu (Fiind băiet… sau O, rămâi).
Între 1858 şi 1866 a urmat cu intermitenţe şcoala primară National Hauptschule (Şcoala primară ortodoxă orientală) la Cernăuţi. Între 1860 şi 1861 a fost înscris la Ober-Gymnasium, liceu german din Cernăuţi. 1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În 24 ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul. Elevii scot o broşură, în care apare şi poezia La mormântul lui Aron Pumnul semnată M. Eminoviciu. La 9 martie debutează în revista Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia De-aş avea. Iosif Vulcan îl convinge să-şi schimbe numele în Eminescu. În acelaşi an îi mai apar în Familia alte cinci poezii.
Între 1869 şi 1872 este student la Viena. Urmează ca „auditor extraordinar" Facultatea de Filozofie şi Drept (dar audiază şi cursuri de la alte facultăţi). Între 1872 şi 1874 a fost student „extraordinar" la Berlin. Junimea i-a acordat o bursă cu condiţia să-şi ia doctoratul în filozofie. A urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a prezentat la examene.
Eminescu este un poet român tradiţional, absorbind toate elementele literaturii antecedente. Toate temele lui decurg din tradiţia românească, în timp ce înrâuririle străine aduc numai nuanţe şi detalii. Deşi legată de tradiţia naţională, poezia lui Eminescu se înscrie în contextul european, se recunosc mai ales afinităţile cu lirica germană, puse în evidenţă mai ales de studiile lui George Călinescu, Tudor Vianu sau Zoe Dumitrescu Buşulenga. Unele versuri eminesciene par să izvorească din Trost in Tränen a lui Goethe. Luceafărul, deşi cu rădăcini în folclorul românesc, aminteşte de poemul Teilung der Welt al lui Schiller sau de Hyperion al lui Hölderlin, iar pesimismul din Scrisori îşi are originea în lectura operei lui Schopenhauer, Lumea ca voinţă şi reprezentare. Eminescu apare adânc impregnat de esenţele cele mai ancestrale ale poeziei populare româneşti. În ceea ce priveşte istoria, ea nu este prezentă în opera lui Eminescu ca sursă de inspiraţie primară, întrucât lui Eminescu îi lipseşte credinţa în devenire, înţeleasă ca manifestare a unui principiu logic, sub a cărui egidă să se desfăşoare nestingherit drumul către perfecţiune al speciei umane. Acolo unde tematica istorică este prezentă, ca în cazul Scrisorii a III-a, apare ca o presupunere a unei integrităţi morale a oamenilor din vremurile trecute. Ideea poetică stăruitoare este stagnarea timpului.
În Scrisori este multă filozofie. Geneza din Scrisoarea a I-a are desfăşurarea mitului. Ca în La steaua, gândul cade în câmpurile experienţei, mintea se înspăimântă şi legea străbaterii luminii siderale devine un mister producător de fioruri poetice. Scrisoarea a II-a se nutreşte aproape numai din sarcasm, din contrastul dimensional. Labilitatea de sentiment, trecerea bruscă de la contemplaţie la violenţă, de la şoaptă la declamaţie constituie lirismul predominant al poeziei.
Erotica lui Eminescu nu e mistică, depăşeşte metafora în care femeia nu-i decât un simbol al fericirii paradisiace. Asta nu înseamnă că la Eminescu nu se întâlnesc atitudini sublimate, dar erotica sa se întemeiază pe "inocenţă", nu pe virginitatea serafică, inconştientă de păcat. Perechea nu vorbeşte şi nu se întreabă. Ameţită de mediul încojurător, ea cade într-o uimire, numită de poet "farmec" (Floare albastră, Lasă-ţi lumea, Iubind în taină).
Receptiv la marile romantisme europene de secol XVIII şi XIX, poetul şi-a asimilat viziunile poetice occidentale, creaţia sa aparţinând unui romantism târziu. Eminescu a fost activ în societatea literară Junimea, şi a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. Deşi a ajuns jurnalist printr-un concurs de împrejurări, Eminescu nu a practicat jurnalismul ca pe o meserie oarecare din care să-şi câştige pur şi simplu existenţa. Articolele pe care le scria au constituit o ocazie de a face cititorilor educaţie politică, aşa cum îşi propusese.
„Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni de-a crede, e că politica ce se face azi în România şi dintr-o parte şi dintr-alta e o politică necoaptă, căci pentru adevărata şi deplina înţelegere a instituţiilor noastre de azi ne trebuie o generaţiune ce-avem de-a o creşte de-acu-nainte. Eu las lumea ca să meargă cum îi place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele ţării e creşterea morală a generaţiunii tinere şi a generaţiunii ce va veni. Nu caut adepţi la ideea cea întâi, dar la cea de a doua sufletul meu ţine ca la el însuşi."
Pentru Eminescu legea supremă în politică era conservarea naţionalităţii şi întărirea statului naţional:
„ … toate dispoziţiile câte ating viaţa juridică şi economică a naţiei trebuie să rezulte înainte de toate din suprema lege a conservării naţionalităţii şi a ţării, cu orice mijloc şi pe orice cale, chiar dacă şi mijlocul şi calea n-ar fi conforme cu civilizaţia şi umanitarismul care azi formează masca şi pretextul sub care apusul se luptă cu toate civilizaţiile rămase îndărăt sau eterogene."
Cea mai realistă analiză psihologică a lui Eminescu i-o datorăm lui I.L. Caragiale. După părerea sa, trăsătura cea mai caracteristică a lui Eminescu era faptul că „avea un temperament de o excesivă neegalitate". Viaţa lui Eminescu a fost o continuă oscilare între atitudini introvertite şi extravertite.
„Aşa l-am cunoscut atuncea, aşa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel şi trist; comunicativ şi ursuz; blând şi aspru; mulţumindu-se cu nimica şi nemulţumit totdeauna de toate; aci de o abstinenţă de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieţii; fugind de oameni şi căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic şi iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!"
În portretul pe care i l-a făcut poetului în studiul Eminescu şi poeziile sale, Titu Maiorescu accentuează trăsăturile introvertite ale lui Eminescu, care de altfel erau dominante.
„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o aşa covârşitoare inteligenţă, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-şi întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în perioadele bolnave declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui şi fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce şi le însuşise şi le avea pururea la îndemână. În aceeaşi proporţie tot ce era caz individual, întâmplare externă, convenţie socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obştească şi chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană îi era indiferentă."
În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, poetul a murit în sanatoriul doctorului Şuţu din strada Plantelor, Bucureşti. Ziarul Românul anunţa ziua următoare la ştiri: Eminescu nu mai este. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu. Cauza exactă a morţii sale rămâne însă învăluită în mister, existând suspiciunea că ar fi murit ucis.
"Fără Eminescu am fi mai altfel şi mai săraci." - Tudor Vianu.
Surse:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Eminescu
http://ro.wikipedia.org/wiki/Opera_poetic%C4%83_a_lui_Mihai_Eminescu
