Eugen Simion: „Prin moartea lui Augustin Buzura, cultura română pierde un mare prozator, un caracter”

Prin moartea lui Augustin Buzura cultura română pierde un mare prozator, pierde și un caracter, un om de atitudine, un om moral, a declarat, luni, academicianul Eugen Simion.

„Acum, când el a dispărut — ce durere pe noi, ce tristețe pentru lumea literară — ne dăm seama că Buzura a fost și rămâne un mare prozator, unul din marii prozatori postbelici. Alături de Marin Preda, de Nichita Stănescu, Sorescu, ca să îi citez numai pe cei din generația lui, generația '60, el a făcut ca România în regimul totalitar să nu fie o Siberie a spiritului. Și tot ca ei și ca alții, el a făcut ca rezistența prin cultură, ceea ce noi am numit după '90 Rezistența prin cultură, să împiedice rinocerizarea românilor în regimul totalitar”, a afirmat Eugen Simion, pentru Agerpres.

El a spus că l-a cunoscut pe Buzura încă de la debutul lui. „Îmi amintesc că am fost câțiva ani de zile lector în Franța și prima carte pe care am citit-o când m-am întors a fost un roman de-al lui, o carte splendidă, și am avut sentimentul că este un mare prozator. Atunci l-am și cunoscut: un ardelean tăcut, sfios, dar când spunea, spunea întotdeauna cu miez”, a rememorat Eugen Simion. Academicianul a menționat că romanele lui Augustin Buzura „au fost citite, căutate, de zeci de mii de oameni, și reeditate”.

„Pot să spun despre el că este un prozator în linia estetică și morală a lui Slavici și Rebreanu, un prozator ardelean pe scurt, serios și grav, și odată, vorbind despre stilul lui, care nu pare lejer, nu pare un zbor deasupra lucrurilor, ci o căutare în interiorul lucrurilor, l-am comparat cu un tren de marfă care urcă încet pe o pantă, o urcă pufăind, dar care ajunge în cele din urmă la vârf”, a subliniat Eugen Simion.

„Alături de romanele lui, care sunt cunoscute, care au intrat în imaginarul colectiv, în mentalul colectiv, el este, a fost și rămâne, cred, și un publicist serios, ca Octavian Goga și Slavici, dintre ardeleni, adică un om care, în ultimii ani mai ales, în revista 'Cultura' pe care a condus-o mai mult de zece ani de zile, el a publicat niște articole de o mare acuitate și de o mare actualitate socială și morală. Așa cum era el tăcut, un om care nu se afișa, el gândea profund și spunea lucruri profunde”, a precizat academicianul Eugen Simion pentru Agerpres.

Augustin Buzura (n. 22 septembrie 1938, Berința, județul Maramureș - d. 10 iulie 2017, București) a fost din 1990 președinte al Fundației Culturale Române. În 2003, prin reorganizarea Fundației Culturale Române și a Editurii Fundației Culturale Române, a înființat Institutul Cultural Român – ca instituție publică de interes național, cu personalitate juridică, dispunând de buget propriu și dotată cu institute culturale românești în străinătate –, al cărui președinte a fost până în 2005. În cei aproape 15 ani de funcție publică a reușit nu doar construcția unei instituții care, iată, funcționează și azi cu succes, ci și realizarea a numeroase proiecte culturale în țară și peste hotare. Din 1992 a devenit al membru al Academiei Române.

Psihiatru, prozator, scenarist, eseist, Augustin Buzura a fost preocupat de-a lungul vremii nu doar de propria carieră, ci și de modalitățile prin care se poate crea un cadru în care să aibă dreptul la exprimare cât mai multe dintre vocile artistice ale țării, indiferent de orientarea, ideologia sau opțiunile estetice a acestora.

Augustin Buzura a urmat cursurile preuniversitare la Liceul „Gheorghe Şincai”. A absolvit Facultatea de Medicină şi Farmacie din Cluj (1958-1964). A renunţat la profesia de medic psihiatru şi s-a dedicat literaturii, dar pasiunea pentru profunzimile naturii umane se va regăsi, ca un fir roșu, în toate romanele sale. A debutat cu volumul de nuvele „Capul Bunei Speranţe” în 1963. Începând din 1963, a publicat volume precum  „Absenţii” (1970), „Feţele tăcerii” (1974), „Refugii” (1984), „Recviem pentru nebuni şi bestii” (1999) sau „Raport asupra singurătăţii” (2009).

Mai multe producţii cinematografice şi de televiziune au fost realizate după scenarii de Augustin Buzura: „Orgolii” (1981, regia Manole Marcus, după romanul omonim), „Pădureanca” (1987, regia Nicolae Mărgineanu, după o nuvelă de Ioan Slavici), „Undeva în Est” (1991, regia Nicolae Mărgineanu, după romanul „Feţele tăcerii”).

Veșnic în căutarea adevărului absolut, pe care singur admitea că nu-l poți găsi niciodată, Augustin Buzura a fost și va rămâne un nume fundamental al prozei românești, dincolo de modelele și preferințele trecătoare. Universul romanelor sale rămâne o mărturie profundă și acută despre regimurile care s-au succedat în România ultimei jumătăți de secol XX, iar pionieratul său în managementul cultural continuă să dea roade.