Para escoger el título de la antología bilingüe en catalán y rumano, de poesía de Marin Sorescu, publicada por Lleonard Muntaner (2013), en Palma, estuvimos de acuerdo en que el título tenía que ser corto y que perteneciera a su poética. Descartamos usar el título de un poema, pero en cambio nos concentramos en encontrar un verso idóneo. Escogimos “per entre els dies” (printre zile) del poema “Paper carbó” (Indigo) porque es ciertamente en la vida de cada día cuando aunque “la poesía no cambia nada –como confesó Sorescu en una entrevista– produce una ilusión de cambio, y el hombre necesita ilusiones”. Sin embargo, “la paradoja de Sorescu es convertir lo accidental, incluso lo que puede parecer cómicamente absurdo en una experiencia poética inconfundible, conmovedora”, en palabras del poeta y prologuista del libro, Francesc Parcerisas.
He aquí una muestra de un par de poemas del libro Per entre els dies. Antologia poètica de Marin Sorescu. Traducción de Corina Oproae y de Xavier Montoliu Pauli.
**
Corina OproaeNació en Fagaraş (Transilvania, Rumania) en 1973. Es licenciada en filología inglesa e hispánica por la Universidad Babeş-Bolyai de Cluj-Napoca. Cursó un máster sobre Estudios Americanos en la misma universidad, donde desarrolló asimismo parte de su actividad docente al acabar la carrera. Se estableció en Barcelona, donde cursó los estudios de doctorado en Traducción y Adquisición de Lenguas extranjeras en la universidad Pompeu Fabra. Actualmente desarrolla su tarea docente en un instituto de enseñanza secundaria, compaginándola con la traducción jurada y literaria.
Xavier Montoliu Pauli
(Badalona, 1968). Licenciado en filología catalana por la Universitat de Barcelona, donde efectuó el postgrado de lengua catalana como lengua extranjera. Lector en la Universidad de Bucarest (1992-1996) i en la Universidad de Toulouse-Le Mirail (1996-1997). Entre 1999-2003 trabajó en el Centre Cultural Blanquerna de la Generalita de Catalunya en Madrid. Actualmente, en la Institució de les Lletres Catalanes.
***
La petxina
M’he amagat dins una petxina, al fons del mar,
però no recordo quina.
Cada dia davallo ben endins,
i per tal de trobar-me
colo el mar entre els dits.
A vegades penso
que se m’ha menjat un peix gegantí
i ara el busco arreu
per ajudar-lo a empassar-se’m del tot.
El fons del mar m’atrau i m’atemoreix
pels milions de petxines
semblants.
Bona gent, jo sóc a dins, només en una,
però no sé pas quina.
Quantes vegades he anat de dret cap a una
i he dit: “Aquest sóc jo”,
i, en obrir-la, la petxina
era buida.
**
Scoica
M-am ascuns într-o scoică, pe fundul mării,
Dar am uitat în care.
Zilnic mă cobor în adânc
Şi strecor marea printre degete,
Să dau de mine.
Uneori mă gândesc
Că m-a mâncat un peşte uriaş
Şi eu îl caut acum pretutindeni
Să-i ajut să mă înghită tot.
Fundul mării mă atrage şi mă înspăimântă
Cu milioanele-i de scoici
Asemănătoare.
Oameni buni, eu sunt într-una din ele,
Dar nu ştiu în care.
De câte ori nu m-am dus drept către una,
Spunând: “Acesta sunt eu”,
Dar când deschideam scoica
Era goală.
***
Joguines
Nosaltres, que som tan grans,
que ja no caiem pel gel
des del temps d’entreguerres,
o si per error hem relliscat algun cop,
ens hem trencat també un any,
un dels nostres anys importants i rígids
pel guix...
Quantes vegades sentim
nosaltres, els més grans,
que ens manquen les joguines!
Tenim tot el que ens cal,
però ens manquen les joguines.
Enyorem l’optimisme
del cor de cotó de les nines
i el nostre vaixell
amb tres veles,
que va bé tant per l’aigua
com per terra.
Voldríem cavalcar sobre un cavallet de fusta,
i que amb tota la fusta el cavallet renillés,
i poder dir-li: “Porta’ns on sigui,
tant se val l’indret,
que en qualsevol moment a la vida
tenim intenció de fer
alguns fets remarcables.”
Com ens manquen les joguines a vegades!
Però ni tan sols podem
estar tristos,
ni plorar a cor què vols,
agafats a la pota de la cadira,
perquè som persones tan grans
que no hi ha ningú més gran que nosaltres
que ens acaroni.
**
Jucării
Noi, care suntem îngrozitor de mari,
Care n-am mai căzut pe gheaţă
Dintre cele două războaie,
Ori dacă din greşeală am alunecat vreodată,
Ne-am şi fracturat un an,
Unul din anii noştri importanţi şi ţepeni
De gips ...
O, noi, cei îngrozitori de mari
Simţim câteodată
Că ne lipsesc jucăriile.
Avem tot ce ne trebuie,
Dar ne lipsesc jucăriile.
Ne e dor de optimismul
Inimii de vată a păpuşilor
Şi de corabia noastră
Cu trei rânduri de pânze,
Care merge la fel de bine pe apă,
Ca şi pe uscat.
Am vrea să încălecăm pe un cal de lemn
Şi calul să necheze o dată cu tot lemnul,
Iar noi să-i spunem: “Du-ne undeva,
Nu ne interesează locul,
Pentru că oriunde în viaţă
Noi avem de gând să facem
Nişte fapte grozave.”
O, cât ne lipsesc uneori jucăriile!
Dar nu putem nici măcar să fim trişti
Din cauza asta
Şi să plângem din tot sufletul,
Ţinându-ne cu mâna de piciorul scaunului,
Pentru că noi suntem nişte oameni foarte mari
Şi nu mai e nimeni mai mare ca noi
Care să ne mângâie.
