Viorica Pâtea şi Fernando Sánchez Miret sunt profesori la Universitatea din Salamanca, specialişti în literatura especialistas en literatura engleză şi nord-americană, respectiv în lingvistică romanică. Împreună au colaborat la traducerea a două volume de proză fantastică de Ana Blandiana (1942, Timişoara), Proiecte de trecutşi Cele patru anotimpuri(Cáceres: Periférica 2008, 2011), precum şi la Jurnalul fericiriide Nicolae Steinhardt (Salamanca: Sígueme 2007).
***
[...]Atunci, în clipa în care deschizând ochii am aflat că este echinocţiul de primavără, atunci a început totul, această zi în care nu se va mai sfârşi probabil nicicând şi al cărei miracol mă simt –chiar dacă pe nedrept – răspunzătoare.
Acum când încerc s-o povestesc îmi dau seama că am uitat –cine ştie?– chiar esenţialul, îmi vine să cred că aspectul ei neobişnuit ar putea să vină tocmai din lacunele atenţiei şi memoriei mele, lacune care, profitând de oboseala logicii, fantezia le va fi umplut în grabă cu pete de culoare capabile să schimbe întregul aspect al întâmplărilor. Deşi, nu cred. Fantasticul nu este opus realului, este doar infăţişarea mai plină de semnificaţii a acestuia, şi dacă memoria mea logică este întradevăr lacunară, cea senzorială şi cea a visului îşi păstrează întreaga acurateţe, rămânând într-o perpetuă şi halucinantă stare de veghe. Pot să mă bizui pe ele.
M-am trezit mai obosită decât mă culcasem, ca şi când în cursul nopţii, trupul meu ar fi avut de suportat el singur efortul istovitor al trecerii de la un anotimp la altul. Am sărit însă din pat cu o febrilitate, care ar fi trebuit să mă uimească, dacă n-ar fi început să mă stăpânească încă de atunci, din acele prime clipe ale trezirii, sentimentul că avea să se întâmple ceva, o întâmplare greu de precizat, dar întru întâmpinarea căreia nici o grabă nu era exagerată şi nici un entuziasm deplasat. Ieşisem abea dintr-o iarnă sumbră şi posesivă care-mi storsese ultimile puteri capabile să mă mai anine de zidurile reci ale iernii şi în urma căreia mă descopeream vie încă dar atât de slabă şi de încrezătoare, încât nu aştepam decât să mă supun, benevolă şi limpede pradă, visurilor şi fantasmelor nemiloase ale primăverii.
Dintre anotimpuri, primavăra este cel mai greu de suportat, dar nu sunt sigură dacă această dificultate vine din faptul că, bieţi orăşeni, suntem despărţiţi de acest eveniment crucial al universului prin faptul că asistăm la naşterea atât de explozivă, de dureroasă, de senzuală, a naturii sau numai din rigizii pereţi despărţitori pe care trupul nostru îi simte ca pe o stavilă şi spiritul nostru ca pe o oprimare. Vreau să spun că nu sunt sigură că suferim pentru că oraşul ne desparte de primăvară sau pentru că nu reuşeşte să ne apere de ea îndeajuns. În orice caz, într-un elan, masochist poate sau numai eliberator, trupul meu caută cu înfrigurare, o dată cu venirea primăverii, locurile unde poate să i se supună, şi o face cu o umilinţă cu atât mai mare cu cât puterile îi sunt mai limitate, cu cât nu-i poate adduce pe altarul ei avid de jertfă decât o masă aproape letargică de substanţă vie, aiuritoare.[...]
Ana Blandiana, “Primăvara”, Cele patru anotimpuri.
***
[...]En el momento en que, al abrir los ojos, me di cuenta de que era el equinoccio de primavera, justo entonces, empezó todo, ese día que quizás no acabe nunca y de cuyo milagro me siento, tal vez injustamente, responsable.
Ahora que me dispongo a contároslo, me doy cuenta de que se me ha olvidado —¿quién sabe?— hasta lo esencial y tengo la impresión de que los aspectos insólitos podrían provenir, incluso, de las lagunas de mi atención y de mi memoria. La fantasía, aprovechando la fatiga de la lógica, habrá podido completar apresuradamente estas lagunas con manchas de colores capaces de cambiar todo el aspecto de los acontecimientos. Aunque no lo creo. Lo fantástico no se opone a lo real; es sólo su representación más llena de significados. Y aunque mi memoria racional esté realmente plagada de olvidos, sin embargo, la sensorial y la de los sueños conservan su precisión plena, a la vez que permanecen en un perpetuo y alucinante estado de vigilia. Puedo fiarme de ellas.
Me desperté más cansada de lo que me había acostado, como si durante la noche mi cuerpo hubiera tenido que aguantar él solo el esfuerzo agotador del paso de una estación a otra. Me levanté con una tensión que tenía que haberme extrañado, si no se hubiera apoderado de mí, ya en el mismo momento de despertarme, el sentimiento de que algo iba a suceder, un acontecimiento difícil de concretar ante el que ni las prisas sobraban ni el entusiasmo estaba fuera de lugar. Acababa de salir de un invierno sombrío y posesivo que había exprimido las últimas fuerzas capaces de sostenerme dentro de sus fríos muros. A su término me encontraba aún viva, pero tan débil e indefensa, que, al igual que una presa sumisa y fácil, sólo esperaba dejarme llevar por los sueños y por los fantasmas despiadados de la primavera.
De todas las estaciones, la primavera es la más difícil de soportar, pero no estoy segura de si esta dificultad deriva del hecho de que asistimos al nacimiento explosivo, doloroso y sensual de la naturaleza o, más bien de que, como pobres habitantes de ciudad, estamos alejados de este acontecimiento crucial del universo por unos rígidos muros de aislamiento que nuestro cuerpo percibe como una barrera y nuestro espíritu como una opresión. Quiero decir que dudo de si sufrimos porque la ciudad nos separa de la primavera o porque no consigue protegernos de ella lo suficiente. De todos modos, con la llegada de la primavera, mi cuerpo busca con fervor, con afán masoquista o sólo liberador, los lugares en los que poder entregarse y lo hace con una humildad tanto mayor cuanto más limitadas son sus fuerzas, hasta el punto de no poder ofrecer en el altar primaveral ávido de sacrificios más que una masa casi aletargada de una sustancia viva y delirante.[...]
Ana Blandiana, “La primavera”, Las cuatro estaciones, Cáceres: Periférica, 2011.
