Gheorghe Petraşcu (1872–1949), Peisaj veneţian, ulei pe pânză lipită pe carton, 32,5x24 cm, anii ‘20 ai secolului XX, semnat în stânga jos: «G. Petraşcu», colecţia Cristian Ioan Popa (Alba Iulia).
Gheorghe Petraşcu (1872, Tecuci–1949, Bucureşti) s-a născut în oraşul Tecuci, în sudul Moldovei. Părinţii săi, Costache Petrovici–Rusciucliu şi soţia sa, Elena, născută Biţa, erau mici proprietari funciari în zona Fălciu. Fratele lui Gheorghe Petraşcu a fost Nicolae Petraşcu (1859–1944), diplomat, scriitor, critic de artă şi literar. Gheorghe a arătat devreme înclinaţiile artistice şi şi-a finalizat primele studii la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti. Ulterior, la recomandarea marelui pictor Nicolae Grigorescu (1838–1907), a obţinut o bursă pentru a se perfecţiona în străinătate. După o scurtă perioadă la München s-a mutat la Paris, unde s-a înscris la Academia Julien şi în perioada 1899 şi 1902 a lucrat în atelierul pictorului academist William–Adolphe Bouguereau (1825–1905). De la prima sa expoziţie personală, care a avut loc la Ateneul Român (1900), Gheorghe Petraşcu a fost apreciat de scriitorii Barbu Ştefănescu Delavrancea (1858–1918) şi Alexandru Vlahuţă (1858–1919), care au cumpărat fiecare câte una dintre lucrările sale. Cu talent şi entuziasm neobosit, a pictat peisaje atât în România (Sinaia, Târgu Ocna, Câmpulung Muscel), cât şi în străinătate: în Franţa (Vitré, Saint-Malo), în Spania (Ponte di San Martín di Toledo) şi mai ales în Italia (Veneţia, Chioggia, Napoli). În peisajele sale, lumina nu şterge contururile aşa cum se întâmplă în opera impresioniştilor, dimpotrivă, arhitecturile rectilinii se impun, dând o impresie de soliditate. Din acest punct de vedere, peisajele veneţiene relevă în mod clar anticonformismul lui Petraşcu. Artistul a evitat interpretările tradiţionale, în care peisajul oraşului lagunar este doar un pretext pentru a analiza vibraţiile luminii în contactul cu edificiile şi undele canalelor oraşului lagunar. Petraşcu a opus lirismului «semănătorist», legat de cultura pastorală tradiţională, la care reveniseră epigonii lui Ştefan Luchian (1868–1916) şi Nicolae Grigorescu, o viziune robustă, vitală asupra lumii. Paleta cromatică a lui Petraşcu a început, din deceniul al treilea al secolului XX, să sublinieze puternic materialitatea, concreteţea lumii sensibile. Cu densitate şi vitalitate, dar şi cu strălucirea coloritului – evocând smalţul ceramicii, reflexiile argintăriei populare –, pictorul a evidenţiat legăturile cu realitatea, cu tradiţiile artei române. Stilul lui Petraşcu s-a cristalizat, limbajul său artistic a căpătat treptat amprenta unei individualităţi creative originale. Gheorghe Petraşcu a expus în numeroase expoziţii personale la Bucureşti, între 1903 şi 1923 la Ateneul Român, apoi la «Căminul Artei» (1926–1930), iar la apogeul carierei a beneficiat de două retrospective la Sala Dalles, în anii 1936 şi 1940. A participat în mai multe rânduri la Bienala Internaţională de Artă de la Veneţia (1924, 1938, 1940). În 1929, Petraşcu a obţinut Marele Premiu al Expoziţiei Internaţionale de la Barcelona, iar în 1937 cel de la Paris.
Lucrarea lui Petraşcu este un peisaj diurn veneţian, ulei pe pânză executat în cuţit, o pictură cu pastă groasă, rugoasă, având în prim plan, în câmpul vizual, un gondolier ce parcurge cu gondola un canal traversat de un pod, străjuit, de o parte şi de alta, de edificii ce formează un ansamblu indistinctibil. Este o compoziţie schematizată, în care formele sunt abia schiţate, cu o paletă cromatică limitată, dominată de amestecul gri–ocru al zidăriei şi de albul cu intruzii de albastru al cerului senin, în vreme ce apele pe care alunecă ambarcaţiunea tipic veneţiană sunt redate într-un insolit gri–argintiu.
(fişă redactată de Alice–Georgiana Fănaru)
Adam Bălţatu (1889–1979), Veneţia, ulei pe carton, ?x? cm, a doua jumătate a anilor ‘20 ai secolului XX, colecţie privată.
Adam Bălţatu s-a născut la Huşi, în judeţul Fălciu, la 8 aprilie 1889, fiind singurul copil al unei familii de viticultori. A început studiile primare şi secundare în oraşul natal, transferându-se în 1909 la Iaşi, împreună cu familia, unde a urmat Gimnaziul «Alexandru cel Bun», după care s-a înscris ca auditor la Şcoala de Arte Frumoase, la clasa pictorilor Gheorghe Popovici (1859–1933) şi Constantin Artachino (1870–1954). Din primul an de studii i s-a acordat bursa «Gheorghe Şiller». În 1917 s-a retras de la Şcoala de Arte Frumoase din Iaşi şi în 1919 a plecat la Bucureşti, unde a inaugurat o expoziţie la Sala «Mozart». În 1921, în urma unui concurs, şi-a continuat studiile la Roma, la Institutul Superior de Arte Frumoase, dar, după numai câteva luni, din motive financiare şi de sănătate, a revenit în România, stabilindu-se mai întâi la Huşi, în 1922, apoi la Bucureşti, în 1935. În perioada 1920–1929 a expus în trei expoziţii personale la Bucureşti şi a întreprins o călătorie de studiu în Italia şi Franţa. Cu Paul Molda (1884–1955), Lucian Grigorescu (1894–1965), Gheorghe Chirovici (1883–1968), Leon Alexandru Biju (1880–1970), Gheorghe Simotta (1891–1979) şi Elena Alexandra Barabaş Bednarik (1883–1939) şi Ignat Bednarik (1882–1963), a fondat «Sindicatul Artelor». De asemenea, a făcut parte din asociaţia «Tinerimea Artistică» şi din «Grupul nostru». În 1950 a fost numit conferenţiar la Catedra de Desen, Pictură şi Compoziţie a Institutului de Arte Plastice «Nicolae Grigorescu» din Bucureşti, iar în 1952 a devenit profesor titular, poziţie pe care a ocupat-o până în 1966. La Bucureşti a expus la Sala «Mozart» alături de Sabin Popp (1896–1928), în 1920, la «Căminul Artei» în 1923, la Ateneul Român (1933–1948) şi la Sala Dalles în 1938, 1943 şi 1967.
Adam Bălţatu înfăţişează în lucrarea sa un «colţ» al Veneţiei, un pitoresc canal intern al oraşului lagunar, în care efectele luminii solare asupra apei şi edificiilor sunt redate printr-o cromatică în care simbioza alb–ocru domină întreaga compoziţie picturală. Este una dintre operele prin care artistul român îşi reconfirmă calităţile de peisagist, a cărui sensibilitate estetică a găsit la Veneţia, în urbea în care edificiile seculare şi apele canalelor navigabile ale oraşului sunt scăldate în lumina soarelui mediteranean, mediul ideal pentru a se exprima «en plein air», punând în valoare talentul de a surprinde – recurgând la o cromatică solară, rafinată – instantanee sugestive, în egală măsură de contemporaneitate şi de istorie.
