Constantin Piliuţă (1929–2003), Palatul Ca’ d’Oro de la Veneţia, ulei pe pânză, 73,3x73,3 cm, Nr. inv. 254, semnătura şi data dreapta sus: «C. Piliuţă, [19]81», colecţia Muzeului Judeţean «Ştefan cel Mare» din Vaslui.
Constantin Piliuţă (1929, Botoşani–2003, Bucureşti), pictor, ilustrator şi scenograf, a studiat în perioada 1945–1949 la Institutul de Arte Plastice «Nicolae Grigorescu» din Bucureşti, sub îndrumarea pictorului şi profesorului Alexandru Ciucurencu (1903–1977). Piliuţă s-a format sub influenţa maestrului săi, afirmându-se ca unul dintre cei mai reprezentativi exponenţi ai postimpresionismului şi fauvismului în artele vizuale din României celei de-a doua jumătăţi a secolului XX. Peisagistica sa are o încărcătură poetică evidentă, care domină întreaga-i compoziţie figurativă. Arta lui Constantin Piliuţă este o evoluţie a postimpresionismului de factură cézanniana grefat pe tradiţia naţională românească, ce se manifestă prin recursul la tuşe energice, de factură aproape academică. Ca desenator, Piliuţă a fost un fin observator al realităţii înconjurătoare, redată printr-o linie incisivă, ce varia ca intensitate în funcţie de temele abordate în lucrările sale. Creaţia sa artistică cuprinde peisaje, naturi statice, nuduri, instantanee de viaţă ce reflectă o realitate stilizată şi romanţată a lumii în care a trăit. Lumea lui Piliuţă este solară, cu o sensibilitate şi o fragilitate redate în culori luminoase, este proiecţia unei realităţi transfigurate ce degajă armonie, ingenuitate, vulnerabilitate şi sinceritate, evocând un univers artistic plin de căldură şi emotivitate. Artist ce a abordat cu succes teme ludice şi anticonformiste, Piliuţă s-a dovedit de un raţionalism pătrunzător în reliefarea unor aspecte ale realităţii, interpretate însă în conformitate cu propria viziune asupra existenţei, dominată de virtuţi ca generozitatea, altruismul, înţelegerea, blândeţea şi bunăcredinţa, pe care le considera indispensabile pentru a capta şi înţelege cu adevărat sufletul uman, trăirile interioare, şi astfel a le reda pe pânză sau pe foaia de desen.
Lucrările lui Constantin Piliuţă au fost incluse în numeroase expoziţii colective de artă românească organizate în străinătate: Moscova (1964); Leningrad, Praga, Varşovia (1972); Varşovia (1979); Atena, Berlin, Cairo, Damasc, Glasgow, Moscova, Teheran, Tunis (1974); Ankara, Atena, Lisabona (1975); Istanbul, Praga (1976); Ankara, Copenhaga, New Delhi, Paris, Beijing, Shanghai, Sofia (1977); Lakewood (Ohio, USA), Lisabona, Milwaukee (Wisconsin, USA), Teheran (1978); Ciudad de Mexico, Madrid, Ottawa (1979). De asemenea, Piliuţă a expus în calitate de artist invitat în cadrul unor expoziţii şi festivaluri internaţionale de artă contemporană: International Contemporary Art Exhibition de la New Delhi (1965), International Contemporary Art Exhibition presso Zachęta Narodowa Galeria Sztuki la Varşovia (1970), Salon des indépendants de la Paris (1973), International Biennial of Painting de la Košice (1974), IX Festival international de la peinture de la Cagnes-sur-Mer (1977). Constantin Piliuţă şi-a expus lucrările în numeroase expoziţii personale, în galerii de artă contemporană, muzee sau în foaierele teatrelor, la Bucureşti (1957, 1962, 1968, 1972, 1973, 1980 – retrospectivă a artistului la Sala Dalles), Veneţia (1967), Malmö (1970), Odorheiu Secuiesc (1971), München (1994). Lucrările sale, executate în tehnici dintre cele mai variate, se găsesc în colecţii publice şi private din România şi din străinătate. Artistul a obţinut câteva premii importante: Premiul Uniunii Artiştilor Plastici din România (1967), Ordinul «Meritul cultural» (1971), Premiul Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă (1971), Premiul «Ion Andreescu» al Academiei Române.
Pânza «Palatul Ca’ d’Oro de la Veneţia» este un peisaj urban în care autorul abordează o temă des întâlnită în peisagistica veneţiană: celebrul palat situat în cartierul veneţian Cannaregio, edificiu care se oglindeşte în apele Canal Grande. Piliuţă elimină detaliul nesemnificativ şi păstrează doar elementele ce definesc forma arhitecturală tipică a binecunoscutului edificiu istoric, pe care le accentuează prin folosirea pastei de relief în redarea rugozităţii materiale. Culorile sunt aşternute în câmpuri largi, «à plat», cu tonuri monocrome, alcătuite din nuanţe delicate şi luminoase, adică albul argintiu folosit pentru a reprezenta corpul clădirii, şi reci dat totodată vitale, ca albastrul metalizat al apelor Canal Grande, într-o compoziţie picturală ce sugerează meditaţia,oferind libertatea privitorului de a adăuga, pentru sine, trăiri şi emoţii.
(fişă redactată de Marian Antoniu)
