Constantin Petrescu Dragoe (1887–1937), Veneţia, ulei pe carton, 31x42 cm, semnătura în stânga jos: «Petrescu Dragoe», Colecţia de artă plastică «Mihai Tican–Rumano» a Muzeului «Mihai Tican–Rumano» din Berevoeşti (judeţul Argeş).
Constantin Petrescu Dragoe (1887–1937) s-a născut la Gura Sărăţei (judeţul Buzău) şi a studiat la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti, sub îndrumarea pictorului academist George Demetrescu Mirea (1852–1934), absolvind în 1909. Activitatea sa din ţară, destul de puţin cunoscută, a constat atât în pictură de şevalet, cât şi în pictură murală, artistul aducându-şi contribuţia la restaurarea frescelor mai multor biserici ortodoxe monumente istorice. A activat şi ca profesor de desen în învăţământul secundar, viitorul arhitect Alexandru Iotzu (1918–2003) fiind unul dintre elevii săi. A fost printre artiştii atraşi de multiculturalitatea şi pitorescul Dobrogei, pictând atât peisaj, cât şi portrete ale oamenilor de rând, surprinşi în diverse ipostaze ale cotidianului («Un turc la odihnă»). În perioada Primului Război Mondial, Constantin Petrescu Dragoe a fost mobilizat şi s-a aflat în rândul trupelor române care luptau pe front. Prin Ordinul nr. 9400 din 23 iunie 1917 al generalului Constantin Prezan (1861–1943), artiştii care se găseau în unităţile combatante au fost reuniţi într-un grup de pictori şi sculptori ce avea misiunea de a imortaliza scenele de război, în vederea constituirii patrimoniului cultural mobil ce avea să formeze nucleul unui Muzeu Militar Naţional. Astfel, Constantin Petrescu Dragoe s-a alăturat pictorilor Horia Boambă (1889–1923), Dimitrie Hârlescu (1872–1923), Aurel Băeşu (1896–1928), Ştefan Dimitrescu (1886–1933), Emilian Lăzărescu (1878–1934), Petre Bulgăraş (1884–1939), Ion Theodorescu–Sion (1882–1939), Dumitru Brăescu (1886–1947), Toma Gheorghe Tomescu (1881–1949), Grigore Negoşanu (1886–1953), Ion Dumitrescu Stoica (1886–1956), Nicolae Mantu (1871–1957), Petre Remus Troteanu (1885–1957), Nicolae Dărăscu (1883–1959), Alexandru Poitevin–Scheletti (1879–1959), Camil Ressu (1880–1962), Ignat Bednarik (1882–1963), Otto Briese (1889–1963), Atanasie Constantinescu (1890–1963), Ion Cristoloveanu (1893–1964), Traian Cornescu (1885–1965), Alexis Macedonski (1885–1971), Constantin Bacalu (1884–1975), Gheorghe Ionescu Doru (1889–1988), Alexandru Creţoiu, Andrei Niculescu şi sculptorilor Dumitru Măţăoanu (1888–1929), Gheorghe Tudor (1882–1944), Ion Iordănescu (1881–1950), Ion Mateescu (1876–1951), Alexandru Severin (Talpoşin) (1881–1956), Anghel Chiciu (1883–1963), Cornel Medrea (1888–1964), Gheorghe Stănescu (1881–1968), Oscar Han (1891–1976), Alexandru Călinescu (1889–1978), Richard Hette (1890–1981) şi Ion Jalea (1887–1983), realizând câteva lucrări ce redau scene din viaţa soldaţilor aflaţi în tranşee: «Scrisoare de pe front», «Cuib de mitralieră». Artiştilor li s-au alocat spaţii de lucru în clădirea Şcolii de Arte Frumoase din Iaşi, iar operele rezultate ca urmare a trudei lor au fost expuse în cadrul unei expoziţii colective organizată în oraş în septembrie 1917 şi ianuarie 1918, itinerată apoi şi vernisată la Chişinău, în 30 martie 1918, după unirea Basarabiei cu România.
În 1920, Constantin Petrescu Dragoe a întreprins o călătorie de perfecţionare artistică în Italia, pictând «en plein air» în câteva oraşe din Peninsulă, printre care şi Veneţia. Un deceniu mai târziu, în 1930, descoperea regiunea franceză Bretania, care constituia un pol de atracţie pentru artiştii români începând de la Nicolae Grigorescu (1838–1907), şi astfel creaţia sa se concentra cu predilecţie pe această temă, pictând numeroase peisaje din regiunea Finistère (Finisterra) şi compoziţii cu localnici surprinşi în diferite ipostaze ale muncii şi cotidianităţii. Călătoriile la Paris i-au prilejuit realizarea de picturi şi desene ce înfăţişează edificii istorice emblematice ale capitalei franceze («Peisaj parizian cu Turnul de Medici»). A expus în străinătate şi la Salonul Oficial de la Bucureşti (1932, 1933). Constantin Petrescu Dragoe este unul dintre pictorii români cei mai ataşaţi de pitorescul spaţiului breton, operele sale de factură academică pe această temă fiind realizări de o remarcabilă calitate artistică. Sejururile în oraşele porturi bretone Quimper şi Concarneau i-au prilejuit artistului realizarea multora dintre lucrările în stil academic – ulei pe pânză, desene în cărbune sau creion, acuarelă – în care îşi pune în valoare atât calităţile de portretist, cât şi măiestria în execuţia peisajului elaborat într-o cromatică realistă, ce captează efectele luminii şi redă atmosfera tipică a litoralului atlantic al Bretaniei («Golf la Raynes», «Peisaj din Quimper», «Biserica din [portul] Saint-Guénolé», «Biserica din Locronan»). Sunt de menţionat şi cele cinci desene în cărbune pe hârtie, datând din 1931, ce urmau a fi transpuse în pictură murală pentru un comanditar privat; s-a presupus, cu destul temei, că ar fi fost destinate să decoreze un hotel din oraşul breton, fiind o «Istorie a portului Concarneau».
Picturile şi desenele sale transmit serenitate şi îndeamnă la reflecţie. Realismul şi eleganţa formelor, vigoarea în compoziţie şi armonia în culoare caracterizează operele din perioada de maturitate artistică a lui Constantin Petrescu Dragoe. Portretistica sa de factură clasică («Bătrână lucrând», «Pescar breton», «Breton in port», «Muncitor breton odihnindu-se», «Madame Kitty») este la fel de inspirată în reliefarea aspectelor de pitoresc ale porturilor bretone pe care le-a cunoscut îndeaproape.
Pictura intitulată «Veneţia», aflată în Colecţia de artă plastică «Mihai Tican–Rumano» a Muzeului «Mihai Tican–Rumano» din Berevoeşti (judeţul Argeş), este, foarte probabil, unul dintre rezultatele călătoriei din anul 1920 întreprinse de Constantin Petrescu Dragoe în Italia. Este o lucrare ce înfăţişează câteva edificii de-a lungul Canal Grande, pictate aproape uniform, fără aplecare spre detaliu, însă prin recursul la o cromatică realistă, cu tonuri de ocru, galben–crem şi verde, pentru a reda construcţiile de zid, şi de albastru metalizat şi bleu, menite a zugrăvi cerul senin şi apele uşor învolburate ale Adriaticii, pe care alunecă agale câteva gondole, folosindu-se o pensulaţie energică, tuşele fiind păstoase, dese şi intense.
[fişă redactată de Cristian Luca]
