În această săptămână – amintirile sculptorului Mac Constantinescu
Pe parcursul următoarelor 12 săptămâni vă invităm la un proiect-serial de (re)descoperire a lui Constantin Brâncuși.
Proiectul își propune să valorifice demersul din urmă cu mai mulți ani al scriitorului Romulus Rusan, intitulatO discuție la Masa tăcerii, constituindu-se într-o serie de douăsprezece convorbiri cu personalități românești: de la aristocratele Miliţa Petraşcu şi Cella Delavrancea la compozitorul Dimitrie Cuclin şi arhitectul Octav Doicescu, de la inginerul Ștefan Georgescu-Gorjan la pietrarul Ion Alexandrescu, de la studentul Grigore Popa la hangiul Nicolcioiu şi, tot astfel, de la artiștii plastici Mac Constantinescu și Ion Vlasiu la poetul Eugen Jebeleanu și la V.G. Paleolog (”evanghelistul lui Brâncuși”). Dincolo de figura lui Brâncuşi, ei au reuşit să evoce, prin tot ce au spus, imaginea unei Românii europene, „integrată în Occident”.
Cele
douăsprezece convorbiri care compun proiectul și vor fi lansate
acum în mediul online se înscriu în efortul de a-l scoate pe
Brâncuşi din clişeele legendare şi propagandistice, de a-l
întoarce în rândul oamenilor reali şi fireşti. Portretul
realizat colectiv este unul credibil şi lipsit de prejudecăţi,
îmbrăcat în roua inocenţei, dar purtând în acelaşi timp „o
aureolă nevăzută”, cum spune unul dintre conlocutori. Luăm
cunoștință de un om conştient de valoarea sa, dar fără să fie
îngâmfat, plin de umor, dar şi de susceptibilitate, fermecător,
dar şi puţin sucit, cu o personalitate puternică, dar păstrând
luminişuri şi chiar naivităţi, care ne amintesc de butada sa:
„Când
încetăm să mai fim copii, suntem deja morţi.”
Geniul redevine o persoană vie ca oricare alta, dar care ne convinge
tocmai prin naturaleţea sa de genialitatea operelor.
Îi suntem recunoscători lui Romulus Rusan, minunatului prieten al Poloniei, pentru cartea sa, care a devenit sursa de inspirație a proiectului pe care vi-l prezentăm în săptămânile ce urmează. Îi mulțumim, de asemenea, doamnei Ana Blandiana, soția și moștenitoarea operei lui Romulus Rusan, pentru generozitatea de a ne fi alături în demersul nostru.
Înainte
de a începe poveștile, să-i dăm cuvântul lui Romulus Rusan:
"Ce
se mai poate spune despre Brâncuşi?" Întrebarea au pus-o
aproape toţi cei rugaţi să vorbească despre cel cunoscut cândva
temeinic sau în treacăt, repetat sau întâmplător, şi care acum
parcă se temeau să şi-l mai amintească sub înfăţişarea
simplă, omenească, de odinioară. Curios, dar transformat în
statuie şi întemniţat în veneraţie de spiritul nostru legendar,
omul concret a încetat să trăiască. Uneori mitul ucide a doua
oară. Iată
de ce am insistat pe lângă cei ce l-au cunoscut să şi-l imagineze
pe Brâncuşi, de preferinţă, în ipostaza întrevederilor de la
început, când impresiile sunt mai crude, şi – cu riscul de a se
contrazice unii pe alţii, de a-l arăta contradictoriu pe el însuşi
ori de a se repeta pe ei înşişi - să ne povestească oral, cu
sufletul cuvintelor rostite, acestei amintiri. N-am intenţionat să
reuşim o performanţă documentară, ci o reconstituire vie: o
reînviere a acelor mulţi Brâncuşi, aflaţi câte unul în fiecare
din conlocuitorii noştri, care prin rotire caleidoscopică să ne
redea pe simplul Brâncuşi, cel înălţător nu numai prin tăria
geniului, ci şi prin complexitatea slăbiciunilor. Scoţându-l din
legendă, să-l redăm frăţiei noastre omeneşti. Restul e tăcere.
MAC
CONSTANTINESCU
Sculptor,
profesor la Belle Arte şi Arhitectură (29 iunie 1900,
Berlin-Charlottenburg, Germania – 1979,
Câmpina). Studii la Bucureşti
(1920-1923), Paris (1924-1926) şi Roma (1927-1928). Lucrări
decorativ-monumentale şi compoziţii sculptate de mari dimensiuni
(Tătăroaica din Mangalia). Decorează faţada Facultăţii de
Drept din Bucureşti, Pavilionul de expoziţii din New York şi alte
spaţii publice.
- Cum aţi ajuns să lucraţi în Impasse Ronsin?
- Când Romul Ladea m-a dus să mă prezinte, în 1924, am început cam aşa: Maestre, am venit la dumneavoastră pentru că sunteţi omul care cunoaşte cel mai bine tehnica sculpturii, în special tehnica lemnului. Introducere pe care Brâncuşi mi-a retezat-o: Ştii s-ascuţi scule? Eu i-am răspuns: Dac-o să mă învăţaţi, o să ştiu... Şi am rămas un timp în Impasse Ronsin, fără să-i mai spun că studiasem în atelierul lui Jalea, la Şcoala de bele-arte. Brâncuşi s-a lăsat amuzat mai degrabă de faptul că lucrasem la căluşeii lui Paul Poiret. Acest Poiret - creator al modei feminine a timpului şi om cu preocupări artistice - avusese ideea să construiască pentru expoziţia internaţională din acel an un„carousel de la vie parisienne”, ale cărui figuri sculptate în lemn, erau personajele cotidiene ale capitalei: de la midinetă la craiul bătrân şi de la portăreasă la Paul Poiret însuşi, care supraveghea casa de bilete, cu o sacoşă atârnată de gât, cu mânecile suflecate, cu un cap mobil privind sus sau jos, după cum era vremea bună sau rea.
- În ce consta a fi elevul lui Brâncuşi?
- Brâncuşi, cred eu, nu ne considera elevi, căci eu venisem mai mult din curiozitatea de a-l cunoaşte, iar ceilalţi doi-trei tineri români primeau de la el un fel de mic stipendiu pentru ajutorul pe care i-l dădeau. Pentru că eu nu primeam bani, mă trata oarecum mai deferent, poftindu-mă la masă cu el, dar de treabă nu mă scutea. De fapt Brâncuşi vedea munca drept o continuă robotire prin atelier, în care nu încăpea nici lenea, dar nici graba. Era total absorbit, îşi găsea mereu câte ceva de lucru: trasa cu creionul faţetele unei coloane, apoi tăia cu joagărul o grindă (avea un joagăr mare de pădurar şi obişnuia să pună de cealaltă parte a joagărului o pălăriuţă de-a lui...). Apoi lăsa joagărul şi se apuca să fotografieze, folosind nişte aparate vechi, din tinereţea lui, cu burduf şi clişee de sticlă. Îşi fotografia propriile lucrări şi adevărul este că scotea nişte imagini foarte curioase, dând suprafeţelor polizate nişte reflexe extraordinare, care deformau puţin originalul şi-i adăugau un efect obţinut artificial. Practic, nici noi nu stăteam vreo clipă, ascuţind scule sau mergând cu dalta pe tiparul trasat de el, dar nici nu ne omoram cu lucrul: mai mult contemplam părţile, chiar prozaice ale meseriei. Când cineva începea să cânte, maestrul spunea:Mai tăceţi, măi, lăutarilor! Travaliul acesta mocnit şi tăcut dura până la amiază. Brâncuşi scotea, foarte rar, câte o vorbă. De exemplu, în acea perioadă el procurase nişte material din demolarea unor cartiere. Erau grinzi vechi, provenite din vreo casă contemporană cu regii Ludovici, cu arhitectul Mansart sau sculptorul Puget. spunea:Gândeşte-te că stejarul din faţa ta este un bunic înţelept. Vorba daltei tale trebuie să fie respectuoasă. Numai astfel îl poţi mulţumi. În atelier nu exista nici un ceas.
La ora 12 însă, răsuna din apropiere sirena unei fabrici. Atunci Brâncuşi, care avea în general o comportare de lucrător, lăsa totul baltă, orice ar fi fost, se spăla într-o chiuvetă, pe mâini şi pe barbă, de rumeguş şi de sfărâmăturile de piatră şi pleca grăbit la cumpărături. Îşi avea prăvăliile favorite, în cartierul acesta de oameni săraci şi muncitori, care se cunoşteau între ei ca la ţară. Masa cu el era un moment deosebit. Se mânca pe două pietre de moară suprapuse - miniaturaMesei Tăcerii - şi se şedea pe nişte scaune ca ale apostolilor, doar că erau de lemn şi aveau dimensiunea omenească. Fripturile le prepara gazda, vinul era excelent şi, în ciuda aparenţei frugale a dejunului, tacâmurile şi paharele erau impecabile, din materiale scumpe, de marcă superioară. Brâncuşi mai avea un şir de ardei olteneşti din care, voiai nu voiai, trebuia să te înfrupţi. Seara, după ce termina lucrul, se aşeza pe vatră şi, mângâindu-şi câinele, mă punea să-i citesc câte un fragment dinDialogurile lui Platon, în traducerea lui Bezdechi. Alteori, duminica mai ales, o pornea cu bicicleta prin cartierele mărginaşe.
- Cu toate acestea, Brâncuşi era socotit un mizantrop?
- Prietenii lui nu erau prea mulţi, e adevărat, dar el stima omul, în general. Când Panait Istrati, care-l frecventa des, i-a spus într-o seară că lumea îl considera un„pădureţ”, s-a supărat foarte tare:Eu pădureţ? Eu ţin contactul cu lumea: mă văd în fiecare zi cu măcelarul, cu femeia care-mi aduce lapte, cu portăreasa care-mi dă bună ziua şi-mi spune ce mai e nou... Cu statura lui firească şi neostentativă, cu hainele lui obosite, cu barba cenuşie şi mai puţin stufoasă decât în anii senectuţii, Brâncuşi părea de fapt un meseriaş care acceptă contactul cu marea societate doar în măsura obligaţiilor profesionale.
- Când aţi descoperit valoarea adevărată a sculptorului?
- Eram convins de atunci că drumul lui este al unui pionier. În 1930 scriam în„Cuvântul”: Desaga cioplitorului din Gorj a făcut pentru faima ţării cât cine ştie câte valize diplomatice. Pe urmă l-am întâlnit în mai multe rânduri cu ocazia unor manifestări internaţionale, la care eu reprezentam ţara ca unul din organizatorii expoziţiilor. Faima lui era încă şi mai mare peste hotare decât în Franţa. Un argentinian mi-a mărturisit odată că în ţara lui sculptorii se împart în„brâncuşieni” şi„nonbrâncuşieni”. Sunt convins că multe din drepturile de prioritate ale lui Brâncuşi n-au fost încă discutate. Bunăoară, se ştie că de la un timp îi plăcea să-şi pună sculpturile în mişcare. La o expoziţie de la New York mi-a arătat Leda rotindu-se pe o piatră de moară. N-au fost acestea oare primele„mobile”? După cum ceea ce numim azi„industrial design” n-ar trebui să îl revendice pe Brâncuşi ca punct de plecare? Cea mai ciudată impresie am avut-o la Paris, la Muzeul de artă modernă, acum câţiva ani. Am revăzut reconstituirea atelierului. printre sculele expuse la muzeu am recunoscut pe cele cu care lucrasem eu în 1924. M-a cuprins o emoţie violentă, ca şi cum m-aş fi lovit pe neaşteptate de un val invizibil care se cheamă istorie.
[Traducerea textelor din limba română îi aparține Nataliei Mosor.]
* Romulus (Romul) Ladea (n. 17.05.1901, Jitin – d. 27.08.1970, Joița), sculptor român, profesor universitar la Cluj, considerat fondatorul școlii românești de sculptură modernă;
** Ion Jalea (n. 19.05.1887, Casimcea – d. 7.11.1983, București), sculptor român, membru al Academiei Române;
*** Panait Istrati (n. 10.08.1884, Brăila – d. 16.04.1935, București), prozator român de limbă franceză, apreciat în cercurile literare de stânga din Paris (Romain Rolland, Henri Barbusse). După o călătorie în Uniunea Sovietică, dezamăgit de minciuna oficială din „Țara Socialismului”, a scris o carte demitizantă, Spovedania unui învins, care l-a ostracizat în țara de adopție, determinându-l să se întoarcă în România (nota aut.).
