Pe
parcursul următoarelor 12 săptămâni vă invităm la un
proiect-serial de (re)descoperire a lui Constantin Brâncuși.
În această săptămână – amintirile filosofului și scriitorului Grigore Popa
Proiectul își propune să valorifice demersul din urmă cu mai mulți ani al scriitorului Romulus Rusan, intitulat O discuție la Masa tăcerii, constituindu-se într-o serie de douăsprezece convorbiri cu personalități românești: de la aristocratele Miliţa Petraşcu şi Cella Delavrancea la compozitorul Dimitrie Cuclin şi arhitectul Octav Doicescu, de la inginerul Ștefan Georgescu-Gorjan la pietrarul Ion Alexandrescu, de la studentul Grigore Popa la hangiul Nicolcioiu şi, tot astfel, de la artiștii plastici Mac Constantinescu și Ion Vlasiu la poetul Eugen Jebeleanu și la V.G. Paleolog (”evanghelistul lui Brâncuși”). Dincolo de figura lui Brâncuşi, ei au reuşit să evoce, prin tot ce au spus, imaginea unei Românii europene, „integrată în Occident”.
Cele
douăsprezece convorbiri care compun proiectul și vor fi lansate
acum în mediul online se înscriu în efortul de a-l scoate pe
Brâncuşi din clişeele legendare şi propagandistice, de a-l
întoarce în rândul oamenilor reali şi fireşti. Portretul
realizat colectiv este unul credibil şi lipsit de prejudecăţi,
îmbrăcat în roua inocenţei, dar purtând în acelaşi timp „o
aureolă nevăzută”, cum spune unul dintre conlocutori. Luăm
cunoștință de un om conştient de valoarea sa, dar fără să fie
îngâmfat, plin de umor, dar şi de susceptibilitate, fermecător,
dar şi puţin sucit, cu o personalitate puternică, dar păstrând
luminişuri şi chiar naivităţi, care ne amintesc de butada sa:
„Când
încetăm să mai fim copii, suntem deja morţi.”
Geniul redevine o persoană vie ca oricare alta, dar care ne convinge
tocmai prin naturaleţea sa de genialitatea operelor.
Îi
suntem recunoscători lui Romulus Rusan, minunatului prieten al
Poloniei, pentru cartea sa, care a devenit sursa de inspirație a
proiectului pe care vi-l prezentăm în săptămânile ce urmează.
Îi mulțumim, de asemenea, doamnei Ana Blandiana, soția și
moștenitoarea
operei lui Romulus Rusan,
pentru generozitatea de a ne fi alături în demersul nostru.
Înainte
de a începe poveștile, să-i dăm cuvântul lui Romulus Rusan:
„Ce
se mai poate spune despre Brâncuşi?" Întrebarea au pus-o
aproape toţi cei rugaţi să vorbească despre cel cunoscut cândva
temeinic sau în treacăt, repetat sau întâmplător, şi care acum
parcă se temeau să şi-l mai amintească sub înfăţişarea
simplă, omenească, de odinioară. Curios, dar transformat în
statuie şi întemniţat în veneraţie de spiritul nostru legendar,
omul concret a încetat să trăiască. Uneori mitul ucide a doua
oară.
Iată
de ce am insistat pe lângă cei ce l-au cunoscut să şi-l imagineze
pe Brâncuşi, de preferinţă, în ipostaza întrevederilor de la
început, când impresiile sunt mai crude, şi – cu riscul de a se
contrazice unii pe alţii, de a-l arăta contradictoriu pe el însuşi
ori de a se repeta pe ei înşişi - să ne povestească oral, cu
sufletul cuvintelor rostite, acestei amintiri. N-am intenţionat să
reuşim o performanţă documentară, ci o reconstituire vie: o
reînviere a acelor mulţi Brâncuşi, aflaţi câte unul în fiecare
din conlocuitorii noştri, care prin rotire caleidoscopică să ne
redea pe simplul Brâncuşi, cel înălţător nu numai prin tăria
geniului, ci şi prin complexitatea slăbiciunilor. Scoţându-l din
legendă, să-l redăm frăţiei noastre omeneşti. Restul e tăcere.
GRIGORE POPA
Filosof, poet şi eseist (31 iulie 1910, Podeni-Cluj – 25 septembrie 1994, Bucureşti). În 1936-1938, bursier la Şcoala Română din Paris, după studii în Litere şi Filosofie la Cluj. Lucrarea de doctorat, Esenţă şi adevăr la Sören Kirkegaard, este susţinută sub conducerea prof. D. D. Roşca, al cărui asistent devine la Universitatea Cluj, refugiată la Sibiu în perioada 1940-1945, când Nordul Transilvaniei a fost ocupat de Ungaria, în urma Dictatului nazist de la Viena. În aceeași perioadă a refugiului a fost director la ziarul „Ţara”. Arestat între anii 1945-1964 de câteva ori, totalizând zece ani de închisoare. Jurnalul metafizic (confiscat de Securitate) a fost publicat postum, în 1998.
- Aflat la studii la Paris, l-am văzut, l-am întrevăzut pe Brâncuşi de câteva ori, în anii 1936 şi 1938, tocmai înainte şi după călătoriile făcute în ţară pentru construcţia ansamblului de la Târgu Jiu.
...În toamna lui 1936, Dimitrie Gusti* a dat o mare recepţie într-o sală a hotelului„Georges V”, cu ocazia numirii sale în funcţia de comisar al Pavilionului românesc la expoziţia internaţională ce avea să fie organizată în anul următor. Printre invitaţi erau mulţi români, oameni de toate vârstele, de la studenţi la oameni de artă, de la Armand Călinescu**, aflat în escală pariziană la întoarcerea de la Londra, până la Elena Văcărescu, marea literată şi oratoare, care prezida nevăzut petrecerea. La un moment dat am observat într-un colţ al sălii un ins înconjurat de o atenţie specială. Mărunt de stat, cu o barbă foarte mare, cănită de tutun, cu nişte ochi mici dar sfredelitori şi pasionaţi, distona faţă de toată asistenţa, înveşmântat în negru, print-un sacou cu carouri şi nişte pantaloni multicolori. M-am apropiat foarte sfios de grup şi, din clipa când am început să înregistreze ce spunea omuleţul acela, am fost şi mai impresionat.
- Despre ce vorbea?
- Despre graţie. Vorbea despre graţie, aşa cum o vede el în viaţă, în artă, în sculptură, despre graţia înţeleasă într-o accepţie mult mai largă decât aceea a unei categorii estetice. Dădea exemplul unei fetiţe de treisprezece ani, care a trăit trei săptămâni fără să mănânce - cum spunea el: „din graţie”. Pentru acel Brâncuşi îmbrăcat neconformist, graţia trecea din estetică mai departe şi ajungea o formă existenţială, concretă, a trăirii. Tot atât de sfios, am întrebat cine este vorbitorul acela neobişnuit. Mi s-a spus: Brâncuşi. Şi într-o clipă mi-am amintit tot ce putusem afla în anii studenţiei, la Cluj, despre marele compatriot pe care îl îndrăgisem de mult, tot ce văzusem din opera sa în reproducerile manualelor de artă.
- Când l-aţi revăzut?
- În timpul şederii mele la Paris, mi-am făcut un ţel din a-l vedea mai în tihnă pe Brâncuşi. Am aflat curând că primea foarte greu vizitatori, mai ales pe concetăţenii grăbiţi, care întorşi în ţară îi atribuiau lucruri prinse după ureche, uitate pe jumătate. Sub protecţia unui student de la Sorbona care se bucura de încrederea sculptorului am izbutit într-o duminică de iulie a anului următor să ajung în sanctuarul din Impasse Ronsin. Brâncuşi ne-a primit foarte calm şi firesc în atelierul plin cu plante uriaşe, ale căror vârfuri atingeau tavanul de sticlă, făcându-te să te crezi într-o pădure tropicală. Mai încolo apărea o rotondă, largă ca o arenă de circ, unde erau aşezate lucrările lui, aproximativ în ordinea creaţiei. În primul moment n-am priceput mare lucru din învălmăşeala de forme, dar unul din semnele de prietenie ale lui Brâncuşi era să apese pe un buton care punea în rotire totul. Într-adevăr, peste un minut asistam la un spectacol măreţ, la un spectacol care semăna cu un proces cosmic, sublim, când se despică munţii, apele..., se bat, se desfac, se desluşesc formele. Iar Brâncuşi, privindu-le cu mâinile odihnindu-se, îţi dădea impresia că e Dumnezeu în a şaptea zi a genezei, admirându-şi creaţia.
- L-aţi văzut pentru prima dată vorbind. Apoi, probabil aţi mai discutat cu el. Cum se comporta Brâncuşi în societate? Cum vorbea?
- După spectacolul acela - unic în viaţa mea - am stat de vorbă: despre diverse lucruri. Apoi, de-a lungul a doi ani am revenit de două-trei ori. Brâncuşi nu vorbea excelent nici franţuzeşte şi uitase puţin şi româneşte, aşa încât vorbirea lui era un idiom foarte particular. Despre pictura epocii sale n-avea păreri strălucite; despre Rodin, Bourdelle evita să se pronunţe sau - dacă-l enervai prin insistenţă - spunea celebra lui formulă: „C'est du bifteck!” Se exprima în formule foarte plastice, se manifesta ca un ţăran foarte isteţ şi şiret, prudent şi precaut, maestru în arta de a-şi ascunde gândurile sau de a spune altceva decât ai fi dorit tu să spună, dacă nu cădeai pe aceeaşi trăsătură esenţială pe care căzuse el. Pronunţa vorbele rar, apăsând pe acelea care credea el că trebuie reţinute, fără nici un fel de retorică, fără crispări, fasoane, încruntări, tonuri profetice, fără gesturi, imobil, doar cu o duritate foarte discretă, cu foarte multă graţie... De altfel, în acel timp Brâncuşi încetase să mai fie doar un sculptor, era profetul, marele vizionar, la care veneau maharajahi, oameni politici, literaţi, pelerini.
- Vi s-a părut în vreun moment anume că vorbeşte ştiindu-se ascultat?
- Nu, era evident, fiecare vorbă era rostită pentru că avusese poftă să o rostească.
- Părea pasionat de arta neagră, exotică?
- Dimpotrivă, şi în această privinţă rămăsese un ţăran, legat de ale sale. Foarte curios, se ferea de exotisme, spunea că„nu e bine să stai cu lucruri străine”, e bine să ai lucrurile tale - explicaţia pentru stâna aceea, pentru vatra pe care tronau într-o dezordine cumplită mămăliga, tutunul, lingurile de lemn şi cana de apă. Spunea că lucrurile străine au duhuri, forţe malefice. Se povesteşte că, bolnav fiind, în ultimele luni ale vieţii, cineva a venit să-i propună să-l interneze în faimosul spital de la Neuilly. Brâncuşi ar fi răspuns: „nu, eu aştept pe bunul Dumnezeu la mine acasă”.
Când s-a întors din ţară, în 1938, l-am întrebat cum i se pare, şi mi-a răspuns: toate bune, toate frumoase, dar oamenii trăiesc foarte bine, vorbesc mult, mănâncă, benchetuiesc, le creşte bifteck pe creier şi nu mai gândesc. Totuşi, n-am simţit niciodată la el o cât de mică dorinţă de desţărare, de ruptură cu ţara; avea o atracţie plenară, fără criterii, pentru tot ce era plai românesc. Cea mai mare căldură o punea în elogierea copilăriei, despre care mi-a vorbit mereu cu căldură, fără a evoca însă nişte întâmplări foarte precise.
[Traducerea textelor din limba română îi aparține Nataliei Mosor.]
*
Dimitrie Gusti
(1880-1955) important etnograf și sociolog român, director al
Institutului de Cercetare Socială. Cu echipele sale
interdisciplinare a cutreierat țara monografiind obiceiurile, portul
popular și organizarea rurală. A publicat compendiul60
de sate românești
și – în perioada 1938-1943 – 4 volume din Enciclopedia
României.
După 1945 a fost persecutat și interzis de regimul comunist;
**
Armand
Călinescu (1893-1939) om politic prooccidental, devenit prim
ministru pentru scurt timp în 1939, când a fost asasinat de
legionari după ce ordonase lichidarea mișcarea de extremă dreaptă.
