Dacă viziunea creştină asupra familiei a reuşit să influenţeze în mare măsură legislaţia imperială, nu acelaşi lucru poate fi spus despre situaţia femeii. În Biserică, la fel ca şi în societatea romană, femeia era privită în continuare ca o fiinţă slabă fizic şi uneori periculoasă pe plan moral, care ar fi putut deveni în mod uşor victimă a ispitelor şi păcatelor.
Dar, în vreme ce învăţătura creştină susţinea că femeile, la fel ca şi bărbaţii, trebuiau şi puteau să încerce să depăşească slăbiciunile lor fizice şi morale, cu ajutorul Duhului Sfânt, opinia publică şi legislaţia imperială continuau să considere femeia ca fiind o creatură slabă şi fără importanţă din punct de vedere socio-legal.
Să surprinzi femeia şi evoluţia sa într-un imperiu ce s-a născut odată cu acceptarea creştinismului ca religie licită este o experienţă mai mult decât interesantă.
În spaţiul bizantin ea a ajuns să îndeplinească sarcini necunoscute până atunci în istoria umanităţii: diaconiţă, monahie, muceniţă prin mărturisirea credinţei creştine. Un lucru, fără îndoială, este de netăgăduit: că diaconiţa reprezintă un ordin feminin, foarte singular, care se încheagă de-a lungul unei întregi epoci glorioase a vieţii pastorale şi liturgice a Bisericii.
Pe lângă cele amintite, şi-a reafirmat şi întărit statutul de mamă, soţie sau conducătoare în stat. Puţine state au dat femeii mai mult spaţiu, i-au acordat un loc mai considerabil, i-au oferit o mai largă influenţă asupra chestiunilor politice şi destinelor guvernării, decât a făcut Imperiul Bizantin.
La finalul cărţii, ne amintim, pe de o parte de acei Sfinţi Părinţi care în operele lor au abordat tema femeii, iar pe de alta de rolul important jucat de aceasta în cultura Imperiului Bizantin.
Prin cele conţinute în paginile acestei lucrări am încercat să ofer cititorului o altă faţetă a istoriei Imperiului Bizantin.
