RETROSPECTIVE
Gheorghe Gorun: Fotografia inimaginabilului
Dan Ciachir: Un Ford din Dealul Spirii
Benjamin Korn: „Extremismul” drepturilor omului
DEZBATERI
Philippe Videlier: Algeria.Pledoarie pentru Boualem Sansal (I)
Rodica Binder: A regândi Europa – între imperativ și acuzativ
Bernard Chappedelaine: Carl Schmitt, Rusia și războiul din Ucraina
Johann Chapoutot: Iresponsabilii
Andrei Țăranu: Viitorul suveranității
FILOSOFIE ȘI SOCIETATE
Jean-Yves Pranchère: Savantul și politica
Anne Dujin și Zélie Harscoüet în dialog cu Dinah Ribard: Munca intelectuală și conflictele sociale
Samuel Mayol: Laicitatea: un model universal sau doar o particularitate a Franței?
Emmanuel Carré: Circept–Concept circular
Silviu Cerna: Rolul instituțiilor în dezvoltarea și prosperitatea unei țări
Péter Demény: Liniște și pace. Despre „tată”, „fii” și „nepoți”, pornind de la Școala de la Păltiniș
ARTE
Adrian Mihalache: O poartă de intrare în istoria artei
Heinz-Norbert Jocks în dialog cu Daniel Spoerri: Cu ochii și mâinile în haosul lucrurilor
Andreas Schäfler: Cum se acordează o baglama?
SUPRAREALISMUL, REVIZITAT
Hal Foster: Respingătoare degetele mari de la picioare
Andrei Codrescu: Gloriosul naufragiu al dadaismului și suprarealismului
Rodica Ilie: Un model doctrinar al teoriei suprarealiste
Simona Popescu: Poezii din Secvența despre/pentru/cu Gellu Naum
Cosmin Năsui: Suprarealism artistic bucureștean, anii uitați 1933-1941
Alicia Trujillo Aragón: Ea era poezie. Vertijul de a o privi pe Alejandra Pizarnik
Alexander Leggatt: Trăiești doar de două ori
Alma Guillermoprieto:O telenovelă Macondo
Victor Cobuz în dialog cu Bogdan Crețu: „Intimitatea e mare mea fascinație (...), dar ea nu e deloc un teritoriu aseptic, protejat de politic”
Adina Dinițoiu în dialog cu Octavian Soviany:„Mi-a plăcut întotdeauna să înot împotriva curentului”
Despina Jderu în dialog cu Mohamed Mbougar Sarr:„Scriu pentru a descopri de ce scriu”
BIBLIOTECA „LETTRE INTERNATIONALE”
Pierre Michon: Scriu Iliada
Daniela Ulieriu: Șatra
Daniel Kehlmann: Joc de lumini
Luisa Apostol: Un cal în toamnă
Florin Chirculescu: Orfanii
Gabriel Burlacu: Părinți și copii
Nick Bradley: Ayako și muntele
Către cititorii noștri
Am primit de la un prețios colaborator al revistei noastre o serie de fotografii vechi, cu imagini pitorești din viața rurală. Am crezut, la prima vedere, că ele provin din studiile monografice întreprinse de echipele lui Dimitrie Gusti. Mă înșelasem. Erau fotografii făcute de soldații germani în Primul Război Mondial, în timpul ocupației Olteniei. Mi s-a părut bizar ca soldații în război să se comporte ca niște turiști în vacanță. Pe vremea aceea, fotografia era la începuturi, trebuia transportat un echipament destul de complex, de mânuit cu grijă. Dar de ce să nu se îmbine utilul cu agreabilul? Posesorul fotografiilor știa din familie că relațiile locuitorilor cu ocupanții nu au fost deloc atât de idilice precum fotografiile de țărăncuțe spălând rufele la râu păreau să arate. Pretențiile armatei invadatoare privind asigurarea hranei puneau o povară grea pe umerii țăranilor. Am trimis fotografiile istoricului Gheorghe Gorun, care le-a întregit cu un album de fotografii de epocă, realizate de serviciul nostru de propagandă din cadrul Ministerului de Război. Rezultatul este un studiu pe atât de interesant, pe cât de savuros, care examinează ce înseamnă să fotografiezi ceea ce e greu să-ți imaginezi.
Dan Ciachir se apleacă și el asupra vremurilor trecute, amintind de voga mariajelor cu rusoaice. Tinerii merituoși erau trimiși la studii înalte în Uniunea Sovietică, de unde se întorceau deseori cu două trofee: diploma și partenera slavă. Nu erau căsătorii din interes, atracția exercitată de respectivele femei (vezi Marina Voica) era suficientă. Când, însă, relațiile dintre state s-au răcit, soția rusoaică a devenit o piedică în avansarea profesională, de aceea despărțirile au fost frecvente. Dacă pentru Henri IV Parisul merita o liturghie, pentru ambițioșii români cariera merita un divorț.
Carl Schmitt a fost un mare jurist și filosof al dreptului, poate cel mai important din secolul al XX-lea. În timpul Republicii de la Weimar, a sesizat pericolul acțiunii necontrolate a mecanismelor democrației și a căutat să elaboreze metode de temperare a lor. Cum nu exista o Curte Constituțională, a pledat pentru autoritatea președintelui în condiții de excepție. Lui i se datorează afirmația peremptorie că suveran este cel care decide asupra situațiilor excepționale. După venirea naziștilor la putere, ambițiosul Schmitt s-a dorit ideolog-șef al noului regim. O anecdotă probabil inventată relatează că discuta cu Heidegger în timp ce stăteau amândoi la coadă pentru a se înscrie în partidul nazist. Atitudinea lui de înaltă intelectualitate nu a fost apreciată de greii din partid, care l-au marginalizat și, în cele din urmă, l-au obligat să se retragă la catedră. A fost antisemit, dar nu din considerente rasiale (ceea ce i s-a reproșat, de altfel). El îi condamna pe evrei că au renunțat, în vremurile biblice, la statul teocratic, condus de judecători, în favoarea regalității. După război, a fost închis vreme de un an și jumătate, apoi, refuzând să se supună procesului de denazificare, n-a mai fost lăsat să predea, dar a scris mult și bine. Alăturarea lui de regimul nazist îl face dezagreabil, dar contribuțiile lui teoretice sunt respectate.
Bernard Chappedelaine arată că ideile lui Schmitt inspiră politica lui Putin, chiar dacă acesta nu recunoaște așa ceva. Se spune că, pentru a înțelege ce se întâmplă la Kremlin, trebuie să-l recitim pe Schmitt. Analistul politic Andrei Țăranu deslușește cu pertinență raționamentele acestuia în analiza situațiilor de excepție de la noi și din alte părți, care au necesitat intervenții din afara practicilor democratice uzuale. În Franța, Marine Le Pen a fost condamnată în justiție, astfel încât, cel puțin deocamdată, nu se poate prezenta la alegerile prezidențiale din 2027. În Coreea de Sud, președintele a fost demis prin justiție pentru încercarea de a da o lovitură de stat. În toate aceste cazuri, partizanii celor scoși din joc protestează, clamând încălcarea democrației prin instituirea conducerii de către justiție (Republica judecătorilor). Esențial nu este să decidem în paginile revistei cine are dreptate, ci cum să înțelegem mai profund procesele la care asistăm, astfel încât să gândim rațional, nu pătimaș.
Reproducem un fragment esențial din cartea „Iresponsabilii” a istoricului Johann Chapoutot, care vede analogii flagrante între situația politică de astăzi și cea care a dus la instaurarea dictaturii naziste în Germania, în 1933. Autorul a fost atacat vehement pentru că face comparații între situații total diferite, astfel încât, ca istoric, nu respectă obiectivitatea științifică (comparaison n’est pas raison). El răspunde cât se poate de clar și convingător astfel. Fie doi agenți politici A și B din trecut și agenții C și D din prezent. Nimeni nu poate pretinde că A este identic cu C, respectiv B cu D. Totuși, raporturile dintre ei sunt aceleași, astfel încât A/B este totuna cu C/D. Aceeași chestiune este abordată la fel de interesant de Jean-Yves Pranchère, în articolul său, „Savantul și politica”, în care se opune utilizării cerinței de neutralitate axiologică în demersul științific. Și nu este vorba doar de științele sociale, în care obligația neutralității este ridicată în mod insidios și interesat, ci și de cele pure și dure, cum este fizica. Disputa dintre Einstein și Bohr privind modelele cuantice se baza pe opțiuni filosofice diferite, nu pe logica interpretării unor experimente. În aceeași direcție științifică se situează articolul lui Emmanuel Carré despre conceptul circular. Autorul arată cum putem să înțelegem mai bine un concept, desfășurându-l ca într-o hartă. Desigur, „harta nu este teritoriul”, cum spunea o figură aparte de intelectual provenit din zona tehnologică, anume Alfred Korzybski. Totuși, cartografierea gândirii contribuie nu puțin la înțelegerea lumii, prin modelarea sofisticată a acesteia.
Toate aceste frământări ideatice ne trimit la rolul intelectualului în societate, subiect al interogațiilor la care Anne Dujin șiZélie Harscoüet i le adresează lui Dinah Ribard. Există o neîncredere destul de pronunțată față de intelectuali, deoarece aceștia nu par deloc pregătiți să dea soluții problemelor care frământă societatea în ansamblul ei. Așa cum, mai demult, persoane altfel onorabile își motivau dezinteresul pentru filosofie, invocând faptul că „filosofii se contrazic între ei”, astăzi, intelectualul este subestimat pentru că nu dă răspunsurile așteptate la întrebările care ne asaltează din toate părțile. Argumentul este greșit. Intelectualul nu deschide, prin discursul lui, o cale de urmat neapărat, ci dă celui cu care intră în dialog mental cu el impulsul de a gândi independent, nu neapărat „pe urmele lui”.
Artele vizuale sunt amplu reprezentate, mai ales că se împlinește un secol de laManifestul suprarealistal lui André Breton, care a lansat o mișcare artistică activă și coerentă, care s-a încheiat odată cu moartea mentorului său, în 1966. Semnalăm expoziția eveniment de la Tg. Jiu a lui Lucian Cioată, ale cărui lucrări ilustrează și copertele noastre.
Din fragmentele literare publicate în secțiunea „Biblioteca Lettre Internationale”, semnalăm fragmentul din cartea lui Pierre Michon, „Scriu Iliada”.Respectatul autor a ajuns la vârsta de 88 de ani să se intereseze de literatura erotică. El realizează un tur de forță, păstrându-se stilistic pe creasta îngustă care separă poezia de pornografie. Fragmentul ales, în care bătrânul Homer face dragoste cu Elena din Troia, eroina creată chiar de el, este o adevărată bijuterie literară. (Adrian Mihalache)
