Jurnalul ținut de Lucian Raicu la Paris, după plecarea criticului din România în 1986, este una dintre cele mai importante cărți ale exilului literar românesc. Scriind despre Ionesco în, probabil, cel mai greu moment al vieții sale – după ruptura inevitabilă de tot ceea ce însemnase viața sa de până atunci: țara natală, prieteni, cărți – Lucian Raicu scrie, totodată, despre sine. Publicat în 1993, volumul de memorialistică este reeditat de Institutul Cultural Român la două decenii de la moartea lui Lucian Raicu.
„Ionesco a fost și este, prin scrierile (și prin atitudinile) sale, o conştiință centrală a lumii contemporane, ar trebui în fine să se recunoască acest lucru. Aici și acolo (în România) m‑am întrebat mereu, de câte ori eram silit să‑mi pun întrebări: ce crede și ce spune Ionesco? A fost totdeauna pentru mine, pentru atâția alții, un factor de orientare. De atâtea ori împrejurările sunt complicate, refractare unei opțiuni categorice – și în astfel de cazuri, mai ales în astfel de cazuri aparent insolubile, cuvântul său capătă o pondere deosebită. Acest reflex ionescian funcționează fără abatere de mai bine de o jumătate de secol.” – Lucian Raicu
Eugen Ionescu spunea despre Lucian Raicu: „Om de o erudiţie şi de o fineţe literară remarcabile, specialist în literatură română, dar şi în literatură universală – lucrările sale despre Gogol şi Tolstoi o dovedesc –, Lucian Raicu s-a impus drept unul dintre principalii critici, dacă nu cumva cel dintâi, al generaţiei sale. Iar aceasta cu preţul unei rezistenţe constante faţă de intervenţiile cenzurii, aşa încât apariţia fiecăreia dintre cărţile sale poate fi considerată drept o victorie a spiritului asupra limbii de lemn, a arbitrariului şi conformismului oficial“.
Lucian Raicu (1934-2006) este unul dintre cei mai importanţi critici literari și eseiști români postbelici. Rămas, împreună cu soţia sa, scriitoarea Sonia Larian (1931-2016), la Paris, a colaborat cu cronici la Radio France Internationale. Scrieri: Liviu Rebreanu (1967), Structuri literare (1973), Gogol sau fantasticul banalităţii (1974; Avec Gogol, Lausanne, 1992), Critica – formă de viaţă (1976), Nicolae Labiș (1977), Practica scrisului și experienţa lecturii (1978), Reflecţii asupra spiritului creator (1979), Printre contemporani (1980), Calea de acces (1982), Fragmente de timp (1984), Scene din romanul literaturii (1985), Jurnal în fărâme cu Eugène Ionesco (1993), Scene, reflecţii, fragmente (1994); antologii: Scene, fragmente, reflecții (2000), Dincolo de literatură (2008). Postum au fost publicate două selecții din cele 500 de scrisori pariziene citite de critic la RFI: O sută de scrisori din Paris (2010), 111 scrisori din Paris (2016).
Format: 13 x 20 cm
205 p.
