Discuții la Masa Tăcerii. Brâncuși portretizat de contemporanii săi - Milița Petrașcu

Pe parcursul următoarelor 12 săptămâni vă invităm la un proiect-serial de (re)descoperire a lui Constantin Brâncuși.

Proiectul își propune să valorifice demersul din urmă cu mai mulți ani al scriitorului Romulus Rusan, intitulat O discuție la Masa tăcerii, constituindu-se într-o serie de douăsprezece convorbiri cu personalități românești: de la aristocratele Miliţa Petraşcu şi Cella Delavrancea la compozitorul Dimitrie Cuclin şi arhitectul Octav Doicescu, de la inginerul Ștefan Georgescu-Gorjan la pietrarul Ion Alexandrescu, de la studentul Grigore Popa la hangiul Nicolcioiu şi, tot astfel, de la artiștii plastici Mac Constantinescu și Ion Vlasiu la poetul Eugen Jebeleanu și la V.G. Paleolog (”evanghelistul lui Brâncuși”). Dincolo de figura lui Brâncuşi, ei au reuşit să evoce, prin tot ce au spus, imaginea unei Românii europene, „integrată în Occident”.

Cele douăsprezece convorbiri care compun proiectul și vor fi lansate acum în mediul online se înscriu în efortul de a-l scoate pe Brâncuşi din clişeele legendare şi propagandistice, de a-l întoarce în rândul oamenilor reali şi fireşti. Portretul realizat colectiv este unul credibil şi lipsit de prejudecăţi, îmbrăcat în roua inocenţei, dar purtând în acelaşi timp „o aureolă nevăzută”, cum spune unul dintre conlocutori. Luăm cunoștință de un om conştient de valoarea sa, dar fără să fie îngâmfat, plin de umor, dar şi de susceptibilitate, fermecător, dar şi puţin sucit, cu o personalitate puternică, dar păstrând luminişuri şi chiar naivităţi, care ne amintesc de butada sa: „Când încetăm să mai fim copii, suntem deja morţi.” Geniul redevine o persoană vie ca oricare alta, dar care ne convinge tocmai prin naturaleţea sa de genialitatea operelor.

Îi suntem recunoscători lui Romulus Rusan, minunatului prieten al Poloniei, pentru cartea sa, care a devenit sursa de inspirație a proiectului pe care vi-l prezentăm în săptămânile ce urmează. Îi mulțumim, de asemenea, doamnei Ana Blandiana, soția și moștenitoarea operei lui Romulus Rusan, pentru generozitatea de a ne fi alături în demersul nostru.

Înainte de a începe poveștile, să-i dăm cuvântul lui Romulus Rusan:

"Ce se mai poate spune despre Brâncuşi?" Întrebarea au pus-o aproape toţi cei rugaţi să vorbească despre cel cunoscut cândva temeinic sau în treacăt, repetat sau întâmplător, şi care acum parcă se temeau să şi-l mai amintească sub înfăţişarea simplă, omenească, de odinioară. Curios, dar transformat în statuie şi întemniţat în veneraţie de spiritul nostru legendar, omul concret a încetat să trăiască. Uneori mitul ucide a doua oară.

Iată de ce am insistat pe lângă cei ce l-au cunoscut să şi-l imagineze pe Brâncuşi, de preferinţă, în ipostaza întrevederilor de la început, când impresiile sunt mai crude, şi – cu riscul de a se contrazice unii pe alţii, de a-l arăta contradictoriu pe el însuşi ori de a se repeta pe ei înşişi - să ne povestească oral, cu sufletul cuvintelor rostite, acestei amintiri. N-am intenţionat să reuşim o performanţă documentară, ci o reconstituire vie: o reînviere a acelor mulţi Brâncuşi, aflaţi câte unul în fiecare din conlocuitorii noştri, care prin rotire caleidoscopică să ne redea pe simplul Brâncuşi, cel înălţător nu numai prin tăria geniului, ci şi prin complexitatea slăbiciunilor. Scoţându-l din legendă, să-l redăm frăţiei noastre omeneşti. Restul e tăcere.

MILIȚA PETRAȘCU

Sculptor (31 decembrie 1892, Chişinău – februarie 1976, Bucureşti). După studii filologice şi filosofice la Sankt Petersburg şi de sculptură la Moscova, München, Paris, lucrează cu intermitenţe în atelierul lui Brâncuşi, între anii 1919-1927. în anii ’30, revenită în Bucureşti, face parte din gruparea „Contimporanul”. Soțul Miliței Petrașcu, inginerul Emil Petrașcu, a fost creatorul tehnic al Radiodifuziunii Române. Este autoarea unor compoziţii în mozaic şi reliefuri („Mioriţa”, „Paparudele”), precum şi a nenumărate portrete de artişti şi scriitori (Brâncuşi, Rebreanu, Enescu, Cella Delavrancea).

*Convorbirea a avut loc la data de 6 ianuarie 1976, cu mai puţin de o lună înaintea morţii artistei.

– Aţi fost printre primii români care au scris despre Brâncuşi în România. Totuşi, chiar după atâtea decenii în care lumea s-a obişnuit să ceară totul despre Brâncuşi, vorbiţi despre maestrul dumneavoastră cu aceeaşi prospeţime a observaţiei. A rămas clasică descrierea pe care aţi făcut-o atelierului:

"Impasse Ronsin 11, prin rue Vaugirard. Când intri în Impasse Ronsin, imediat la dreapta, un zid de culoare portocalie spălăcită, cu o singură fereastră sub acoperiş; înaintezi puţin la stradă în dreapta şi te găseşti în faţa unei uşi de lemn învechită, prinsă în bare de fier; o uşă lată cu cheie şi zăvor. Băteai, şi auzeai fie o voce zicând <>, fie paşi care înaintau. După ce se opreau şi se deschidea uşa, apărea Brâncuşi în saboţi şi în flanele scumpe gen <<camel hair>>, atât iarna cât şi vara, şi cu pantaloni de doc. Înainte de a-ţi fi dat seama cum arăta, erai impresionat de felul cum îţi întindea mâna. Ceea ce la mulţi este un gest stereotip, la el era parcă o angajare la prietenie, o confirmare că oamenii pot şi trebuie să fie unii cu alţii fiinţe vii, comunicative şi radioase. Apoi, vedeai în faţa ta un om frumos, cu un cap de vechi dac, cu o privire ascuţită şi surâzătoare, cu o gură cărnoasă şi bine conturată, ascunsă aproape complet sub mustaţă; nasul regulat şi drept; o barbă albită prea de timpuriu încadra figura şi se unea cu părul des şi puţin ondulat. Două cute marcate, de la nări spre gură, îi dădeau câteodată o expresie de copil dezamăgit, în contrast cu scânteietoarea energie a ochilor. Te poftea să intri. Din tavan, prin geamuri, se strecoară asupra blocuilor de granit, marmură, piatră, lemn, rostogolite în dezordine, o lumină puternică - sunt blocuri în devenire, pe drumul desăvârşirii. (...) Printre blocuri te strecurai spre un colţ de unde pornea o scară de lemn sus, la camera de dormit şi baie. Tot sus se aflau şi cărţile lui preferate: Biblia, Dante, Boccaccio, precum şi uneltele şi materialele fotografice. Dormitorul avea o singură fereastră, iar atelierul nici una, lumina pătrunzând prin tavanul enorm, format pe jumătate din geamuri. În preajma scării era o sobă ţărănească, albă, cu un sistem de încălzire perfecţionat de Brâncuşi. Soba se prelungea cu o laviţă de-a lungul peretelui, cu o treaptă spre ea. Laviţa era acoperită cu o mică salteluţă. Alături, aflai o masă rotundă, pe care a reprodus-o şi la Târgu Jiu în parc, numind-o Masa Tăcerii. Scaunele erau tăiate în lemn, la măsura omenească, şi prin aceasta comode. Totuşi, Brâncuşi evita mobilele prea comode, spunând că prea mult confort te dispune la lene şi îţi fură din energie.

Când era răcit sau obosit se suia pe laviţă şi se rezema cu spatele de sobă. Se încălzea. La aceeaşi sobă, câteodată pe jarul încins, el pregătea fripturi minunate. Îi plăcea să audă când îi spunea cineva: <>. El considera că tot ce produce pământul trebuie tratat cu deosebită atenţie. <> Şi într-adevăr, felul cum prepara maestrul orez cu lapte sau ciorbă de fasole nu l-am mai întâlnit nicăieri..."

...Şi totuşi, după această cunoaştere îndelungată a maestrului şi a uneltelor sale, care credeţi că ar fi, în puţine cuvinte, cheia vieţii sale prodigioase?

– Trăirea în esenţă. Totul se desfăşura, la Brâncuşi, în dimensiunile esenţialului, de la modul cum lucra asupra formelor până la o lectură a clasicilor iubiţi sau până la prepararea unui fel de mâncare preferat. Răbdarea cu care ataca din când în când cu dalta o operă începută cine-ştie când amintea de răbdarea naturii. Întrebat, spunea că, uneori, simte că ar avea nevoie de o mie de ani pentru a putea desluşi formele care zac într-un bloc de piatră. Şi totuşi, Brâncuşi ştia să aştepte. Poate de aici pătrunderea atât de adâncă în regiunile pure ale spiritului.

– De unde credeţi că a moştenit această răbdare?

– Era întotdeauna fericit să povestească despre copilăria sa. Eu cred că de aici venea apolinica sa privire asupra timpului. "Mi-am făcut o rezervă de fericire pentru toată viaţa şi aşa am putut rezista", îi plăcea să spună. Şi: "Viaţa mea nu a fost decât un şir de minuni". Avea o nepăsare ciudată faţă de glorie, de "reclamă": "Gloria este cea mai mare escrocherie pe care au născocit-o oamenii". De aici desprinderea totală de fluctuaţiile modei şi încăpăţânarea în arta proprie: "Nu trebuie să minţi- îmi spunea -, dar dacă ai minţit trebuie să suferi pentru minciuna aceea până când devine adevăr".

– Cum l-aţi cunoscut?

– Pictorul Survage mi-a spus într-o zi a anului 1919: "Cred că ar fi bine să-l cunoşti pe sculptorul Brâncuşi. Aş putea să mijlocesc această întâlnire." A doua zi, Survage îl aducea pe Brâncuşi în atelierul meu din rue Beloni. Sculptorul mi-a cercetat lucrările implacabil, schimbându-şi pe îndelete unghiurile de privire. Într-un târziu a venit concluzia: "Eşti mai tare ca Rodin!" Era oare o aprobare a mea sau doar o ironie la adresa contemporanului în al cărui atelier refuzase să lucreze? A doua zi eram în atelierul său, pe care l-am descris de atâtea ori. Curând, mi-a schimbat numele din "Miliţa" în "Leliţa". "Leliţa, dumneata trebuie să lucrezi direct în materie". El mi-a pus pentru prima dată ciocanul în mână. Ciocanul îmi strivea adesea degetele, îmi însângera mâna. "Lasă ciocanul să cadă singur pe muchia dălţii! Nu e totuna cu a bate un cui. Sculptura e altceva, mai greu, şi acest lucru îl cunosc foarte puţini oameni." De câte ori îmi amintesc aceste zile de ucenicie, îmi vine în minte o altă vorbă iubită de Brâncuşi: "Să creezi ca un zeu, să porunceşti ca un rege, să munceşti ca un sclav..."

Traducerea textelor din limba română îi aparține Nataliei Mosor.