Discuții la Masa Tăcerii. Brâncuși portretizat de contemporanii săi - Cella Delavrancea

În această săptămână – amintirile pianistei și criticului muzical Cella Delavrancea

Pe parcursul următoarelor 12 săptămâni vă invităm la un proiect-serial de (re)descoperire a lui Constantin Brâncuși.

Proiectul își propune să valorifice demersul din urmă cu mai mulți ani al scriitorului Romulus Rusan, intitulatO discuție la Masa tăcerii, constituindu-se într-o serie de douăsprezece convorbiri cu personalități românești: de la aristocratele Miliţa Petraşcu şi Cella Delavrancea la compozitorul Dimitrie Cuclin şi arhitectul Octav Doicescu, de la inginerul Ștefan Georgescu-Gorjan la pietrarul Ion Alexandrescu, de la studentul Grigore Popa la hangiul Nicolcioiu şi, tot astfel, de la artiștii plastici Mac Constantinescu și Ion Vlasiu la poetul Eugen Jebeleanu și la V.G. Paleolog (”evanghelistul lui Brâncuși”). Dincolo de figura lui Brâncuşi, ei au reuşit să evoce, prin tot ce au spus, imaginea unei Românii europene, „integrată în Occident”.

Cele douăsprezece convorbiri care compun proiectul și vor fi lansate acum în mediul online se înscriu în efortul de a-l scoate pe Brâncuşi din clişeele legendare şi propagandistice, de a-l întoarce în rândul oamenilor reali şi fireşti. Portretul realizat colectiv este unul credibil şi lipsit de prejudecăţi, îmbrăcat în roua inocenţei, dar purtând în acelaşi timp „o aureolă nevăzută”, cum spune unul dintre conlocutori. Luăm cunoștință de un om conştient de valoarea sa, dar fără să fie îngâmfat, plin de umor, dar şi de susceptibilitate, fermecător, dar şi puţin sucit, cu o personalitate puternică, dar păstrând luminişuri şi chiar naivităţi, care ne amintesc de butada sa: „Când încetăm să mai fim copii, suntem deja morţi.” Geniul redevine o persoană vie ca oricare alta, dar care ne convinge tocmai prin naturaleţea sa de genialitatea operelor.

Îi suntem recunoscători lui Romulus Rusan, minunatului prieten al Poloniei, pentru cartea sa, care a devenit sursa de inspirație a proiectului pe care vi-l prezentăm în săptămânile ce urmează. Îi mulțumim, de asemenea, doamnei Ana Blandiana, soția și moștenitoarea operei lui Romulus Rusan, pentru generozitatea de a ne fi alături în demersul nostru.

Înainte de a începe poveștile, să-i dăm cuvântul lui Romulus Rusan:

"Ce se mai poate spune despre Brâncuşi?" Întrebarea au pus-o aproape toţi cei rugaţi să vorbească despre cel cunoscut cândva temeinic sau în treacăt, repetat sau întâmplător, şi care acum parcă se temeau să şi-l mai amintească sub înfăţişarea simplă, omenească, de odinioară. Curios, dar transformat în statuie şi întemniţat în veneraţie de spiritul nostru legendar, omul concret a încetat să trăiască. Uneori mitul ucide a doua oară.

Iată de ce am insistat pe lângă cei ce l-au cunoscut să şi-l imagineze pe Brâncuşi, de preferinţă, în ipostaza întrevederilor de la început, când impresiile sunt mai crude, şi – cu riscul de a se contrazice unii pe alţii, de a-l arăta contradictoriu pe el însuşi ori de a se repeta pe ei înşişi - să ne povestească oral, cu sufletul cuvintelor rostite, acestei amintiri. N-am intenţionat să reuşim o performanţă documentară, ci o reconstituire vie: o reînviere a acelor mulţi Brâncuşi, aflaţi câte unul în fiecare din conlocuitorii noştri, care prin rotire caleidoscopică să ne redea pe simplul Brâncuşi, cel înălţător nu numai prin tăria geniului, ci şi prin complexitatea slăbiciunilor. Scoţându-l din legendă, să-l redăm frăţiei noastre omeneşti. Restul e tăcere.

CELLA DELAVRANCEA

Pianistă, profesoară, critic muzical (15 decembrie 1887, Bucureşti – 9 august 1991, Bucureşti). În afara activităţii concertistice, didactice şi publicistice, a scris proză de ficţiune („Vraja”, 1946, „O vară ciudată”, 1975) şi literatură memorialistică („Dintr-un secol de viaţă”, 1987). Fiică a scriitorului Barbu Ștefănescu-Delavrancea și apropiată a marelui dramaturg Ion Luca Caragiale, în perioada exilului autoimpus la Berlin la care acesta recursese în ultimii ani de viață. Fiind un mare meloman, acesta parcurgea mari distanțe cu trenul pentru a asculta un concert deosebit sau invita soliști renumiți (între care Cella Delavrancea) pentru recitaluri la locuința sa. La împlinirea vârstei de 100 de ani, Cella Delavrancea a oferit un concert de neuitat pe scena Ateneului Român din București.

- L-am văzut pe Brâncuşi de două ori - era prin 1923 sau 1924. Brâncuşi expusese la Salonul IndependenţilorPrinţesa X, sculptura care îi adusese atâta scandal şi atâta faimă. Jean Crisoveloni, un prieten care îl cunoştea pe compatriotul meu, m-a întrebat dacă nu vreau să-l însoţesc într-o vizită în atelierul care era deja loc de pelerinaj pentru boema şi protipendada Parisului. Am ezitat la început, intrigată şi eu de vâlva făcută dePrinţesa X. "Ai să-l vezi e un om foarte ciudat."

Când, în dimineaţa hotărâtă, l-a văzut pe Crisoveloni însoţit de încă o persoană, sculptorul şi-a încruntat ochii mici şi albaştri, de o fixitate descumpănitoare. Mi-am spus numele şi am citit în aceiaşi ochi un aer de bănuială.

- Eşti fata lui Delavrancea?

Am confirmat, şi n-am auzit decât un "mda", urmat de o tăcere destul de lungă. M-am simţit datoare să mă explic:

- M-a adus prietenul meu pentru că am văzut o sculptură pe care n-am înţeles-o.

Eram în celebrul atelier, înconjuraţi de mari verticalităţi de alamă care scânteiau extraordinar sub razele soarelui, părând că vibrează mărunt. L-am întrebat cum a putut să şlefuiască atât de perfect că-ţi dau senzaţia materială a mişcării. Atunci şi-a destins, în sfârşit, sprâncenele şi mi-a spus: "le şlefuiesc cu mâna până le însufleţesc".

- Dar ce crezi că sunt? m-a întrebat curios despre păsări.

- Eu ştiu? Poate că şi astea sunt portrete.

S-a întors spre un colţ al atelierului, unde era o sculptură, numai zigzaguri.

- Dar asta ce este? Să ştii că dacă ghiceşti te invit la dejun la mine.

"A fi invitat la masă la Brâncuşi - îmi spunea Crisoveloni - este un semn de simpatie pentru care numeroşii admiratori se dădeau în vânt."

Am privit cu multă atenţie obiectul ferestruit:

- Păi, ăsta este Cucurigu-gagu...

Brâncuşi a rămas cam mirat:

- Cum ţi-a venit?

- Am auzit.

- Cum l-ai auzit?

- Intervalurile dintre zimţii aceştia fac cuarte, succesiuni de cuarte muzicale.

Peste câteva zile, la dejunul promis, am reluat discuţia despre muzică. Brâncuşi se prefăcea a şti mai puţin decât ştia. Venind vorba despre studiile mele de pian, m-a întrebat ce cânt. "Dumneata nu cânţi de-ale noastre, cânţi de-alelalte", a tras el concluzia, ca să mă necăjească. Avea o şiretenie de om tare, sigur pe sine, de om al naturii, de grădinar şiret şi înţelept care ia în derâdere pe cei care ar putea să-l pună cumva în inferioritate. Pentru el, arta era indiferentă la gloria făurită de snobismul celorlalţi. Îl supărau cei ce voiau să se arate mai ştiutori decât el în ceea ce priveşte propria operă. Poate că tocmai francheţea mea de la prima întâlnire l-a impresionat. Ne-am despărţit prieteni şi nu ne-am mai văzut niciodată.

[Traducerea textelor din limba română îi aparține Nataliei Mosor.]