Dan
Coman
PAROHIA
[fragment]
„Tata
nu zicea nimic. Uneori îşi lua o bluză mai groasă şi ieşea cu
cartea pe hol. Prin gemuleţul de la uşă vedeam pîlpîind îndelung
flacăra unei lumînări.
Împrumuta
cărţi de la biblioteca sătească. Soţia lui Mîrza, bibliotecara,
ne amintea asta ori de cîte ori venea cu grasa ei pe la noi. Mi se
făcea foarte ruşine cînd o auzeam.
Cînd nu mai aveam chef să bat de unul singur mingea prin curte sau să alerg după găini, intram în casă la umbră, să mă întind pe pat. Găseam cartea închisă aşezată pe televizor, deşi mama îi spusese de atîtea ori să nu le mai lase aşa, în văzul tuturor. Uneori o deschideam şi încercam să citesc, dar de fiecare dată mă plictiseam foarte repede. N-aveam răbdare să duc rîndurile alea pînă la capăt, nu înţelegeam nicicum ce plăcere găsea tata să stea nopţile cu nasu-ntre foi.
Odată am găsit cartea deschisă, întoarsă cu coperţile-n sus, pe pat. Mama era cu hainele la rîu, tata crăpa lemne în spatele casei. L-am văzut pefrate-meu pe geam, se chinuia să parcheze cu spatele la gard. Intrasem să-mi iau pantalonii scurţi, aveam de gînd să ies pe cîmp şi să-i trag Niniei cîteva şuturi la poartă. Nu-mi găseam şortul, degeaba am scos tot din dulap. M-am uitat şi în comoda de sub televizor, deşi ştiam că acolo îşi ţinea mama lucruşoarele de mînă. Am tras nervos pătura de pe canapeaua Sanda, m-am pus în genunchi şi m-am uitat sub pat.
Pantalonii ăştia nu erau nicăieri. M-am mai uitat o dată pe geam, poatei-o fi dat lui frate-meu, dar nu. Am ridicat cartea doar ca să mă uit şi sub pătura de pe patul alor mei, n-aveam de gînd să citesc. Şi totuşi, întorcînd-o, privirea mi-a căzut pe un dialog – şi dialogurile îmi plăceau, mi se păreau mai uşor de parcurs, se terminau mai repede. Un bărbat vorbea c-o femeie. Eram gata să închid cartea cînd, brusc, bărbatul spuse: domnişoară, n-aţi vrea să ne tutuim? În clipa aceea am simţit tot sîngele pulsîndu-mi în obraji şi obrajii umflîndu-mi-se aproape să plesnească. N-aţi vrea să ne tutuim? Dumnezeule, cuvîntul acela! Nu-l mai întîlnisem niciodată, nu-l mai auzisem niciodată, să ne tutuim, Dumnezeule, aşa deci.
Era evident: de aia nu-l lăsa mama să umble cu astfel de cărţi! Cuvintele astea erau prostiile pe care el nu trebuia să ni le arate! Tutuim, tutuim, îmi răsuna capul de forţa erotică a vorbei aceleia, să ne tutuim, să ne tutuim, Dumnezeule mare! Am auzit-o însă pe mama vorbind prin curte, mi-am aranjat repede cu mîna sexul prin pantaloni, am aşezat cartea aşa cum o găsisem şi-am ieşit imediat luînd-o pe cîmp. Am dus mîinile la gură, să imit cucuveaua, dar n-am mai putut. M-am întors imediat, umblînd încoace şi-ncolo prin dreptul uşii, nerăbdător, înjurîndu-l în gînd pe tata că nu mai ieşea naibii odată din camera aia.
În ziua aceea am mai prins un singur moment în care-am reuşit să intru în casă singur. De data asta cartea era pe televizor. Trăgînd cu urechea la zgomotele de-afară, cu inima bubuind, am deschis-o. Unde găseam dialog mă opream şi citeam repede, cu nerăbdare, abia aşteptînd să găsesc ceea ce căutam. Oricît am încercat, n-am mai găsit propoziţia. Cînd m-a strigat mama, începusem deja să transpir.
Domnişoară, n-aţi vrea să ne tutuim?
Intram tot mai des în casă, pîndind cartea, deschizînd-o cu exactitate la pagina 28, acolo unde, a doua zi, după prînz, tremurînd şi transpirînd ca un cal, am găsit-o, răsfoind vreme de aproape un ceas neîntrerupt. Noroc că nu m-a găsit nimeni.
De cîte ori mă apropiam de cartea aia, inima îmi bătea nebuneşte în piept, iar capul îmi ţiuia ca neonul ăla din holul şcolii. Tutuim, tutuim, tutuim. Aceeaşi pagină, mereu şi mereu. Haralamb Zincă, O crimă aproape perfectă, Editura Tineretului, coperţi albastre. Cartea mea preferată, cartea cea mai ruşinoasă în care m-am uitat vreodată, cea mai mare plăcere pe care mi-a provocat-o cineva. Domnişoară, n-aţi vrea să ne tutuim?
Ceea ce am omis, însă, în toate zilele acelea extrem de fericite a fost că, la un moment dat, tata avea să termine de citit şi că va duce cartea înapoi la bibliotecă, luînd alta în schimb.
Mi-a stat inima-n loc cînd, într-o după amiază, intrînd pe furiş în casă, am găsit pe televizor o altă carte.
Era tot cu a-ul ăla de tipar pe ea, însă coperţile erau galbene, iar în loc de Haralamb Zincă apărea acum Octavian Păscăluţă. Ucigaşul va veni singur, citeam nevenindu-mi să cred, simţind cum mi se înmoaie picioarele. Editura Tineretului, citeam şi-mi simţeam stomacul arzînd. Mi-au dat lacrimile cînd am înţeles că e gata.
Zile întregi am umblat ca un somnambul, ascunzîndu-mă şi bocind,înjurîndu-l pe tata în gînd şi dînd tot mai des tîrcoale bibliotecii din sat. Oricît îmi repetam propoziţia aceea, forţa ei nu se compara nicicum cu momentele în care o citeam în carte. O dată chiar am intrat în casa unde era biblioteca şi am stat secunde bune în dreptul uşii unde atîrna orarul scris de mînă, dar de intrat n-am avut curajul să intru. Dac-aş fi făcut-o, cu siguranţă ar fi aflat mama şi m-ar fi snopit în bătaie. Unde mai pui şi ruşinea de a cere nevestei lui Mîrza o astfel de carte interzisă, plină de prostii, m-ar fi spus tuturor, m-ar fi arătat lumea cu degetu-n sat. Nu ştiam ce să mai fac.
Abia tîrziu, într-o noapte, după ce m-am băgat în pat, iar tata ieşise pe hol şi-şi aprinsese lumînarea, abia atunci mi-a venit în minte că poate şi cartea asta avea aşa ceva. Doar era tot Editura Tineretului şi tot un a de tipar avea pe ea. N-am dormit mai deloc în noaptea aceea. Cînd, dimineaţă, după ce am dat la găini, am intrat singur în casă, m-am şi năpustit la ea şi m-am apucat s-o citesc. Săream bineînţeles peste paginile fără dialog, transpirînd de nerăbdare. Degeaba însă citeam pe ascuns, tremurînd de emoţie şi de frică să nu mă surprindă ai mei, n-am mai găsit nimic.
Nu-mi rămînea altceva decît să mă ascund din cînd în cînd în veceu şi, în vreme ce mă atingeam, să mă gîndesc că-s cu Ninia pe cîmp şi ne oprim din jocul de fotbal şi eu mă apropii uşor de ea şi-i spun: domnişoară, n-aţi vrea să ne tutuim?”
