Cartea săptămânii: „Soldații. Poveste din Ferentari”, de Adrian Schiop [fragment]

Adrian Schiop
SOLDAȚII. POVESTE DIN FERENTARI [fragment]

„Dar, fără discuţie, contează şi circumstanţele în care mi s-au dat papucii: foarte beat, i-am dat 50 de lei unui amărât din Gara Braşov să mă lase să-i sug pula – şi după aia, ajuns la hotel, m-am lăudat în gura mare, o oră întreagă le-am făcut capul calendar colegilor mei cu detalii îngrozitor de sordide, pe terasa pensiunii, în timp ce Ana era în camera de lângă şi auzea tot. A doua zi m-a trimis la plimbare şi mi-a zis că n-a mâncat aşa o ruşine în viaţa ei ; peste o săptămână mi-a dat mail că s-o las cu melodramele, am scârbit-o la oase şi-mi urează succes la supt pula în continuare.

Cu toată pasiunea pentru alcool, două săptămâni abia de m-am atins de băutură; când sunt deprimat rău, nu beau, se activează un fel de instinct de conservare care nu mă lasă s-o fac. Era toamnă târziu şi, cât s-a mai putut, m-am dus la birou cu bicicleta, chit că mâinile îmi îngheţau pe ghidon.

Cel mai mult îmi lipsea, previzibil, nu sexul, ci intimitatea pe care am construit-o acolo, după ce mă puneam în pat şi stingeam televizorul ; mă gândeam ce simplu e, cu omul ăsta aş putea să îmbătrânesc, mă înţelege şi trupul lui mi se supune. Nu contează că e femeie, o ştiu şi mă ştie şi am ce vorbi cu ea. Intimitatea cu ea îmi lipsea deci cel mai tare – sexul ei, deşi învăţasem destul de repede să-l folosesc, fusese ultimul element din corp cu care mă împrietenisem, vreo doi ani rămăsese ceva străin ; ejaculam greu şi de multe ori mă gândeam la băieţi, ca s-o scurtez. Dar, chiar aşa contorsionată şi schiloadă, relaţia cu ea îmi dăduse un confort afectiv cu care nu mă întâlnisem vreodată, pusese pansament peste fricile şi stările nasoale care îmi bruiaseră viaţa până la 36, când am cunoscut-o.

După alte câteva săptămâni, când faza de sevraj a trecut, a continuat să doară, dar altfel, mă certam tot timpul cu ea în cap, nu puteam nicicum să scap din treaba asta : cum rămâneam singur, cum începeam să discut cu ea, să explic chestii, să parlamentez că n-are dreptate.

Tot cam atunci, de fapt puţin înainte, a început să mă răzbească singurătatea din nopţile lungi de iarnă şi să ies în fiecare seară întruna din crâşmele din zonă; nu beam mult la crâşmă, două-trei beri – atâta că acasă se întâmpla frecvent să mă fac muci cu încă o sticlă de vin. Rareori se întâmpla să beau mai mult în public, fiindcă după patru beri pierd controlul şi nu mă mai pot opri, mă trezesc în cele mai neverosimile situaţii, spunând nişte enormităţi de la care, a doua zi, îmi vine să intru în pământ de ruşine. Că se întâmplă asta când ies în Centru nu e neapărat o problemă, de obicei sunt cu prieteni sau cu oameni care mă ştiu. Dar când asta se întâmplă în Ferentari începe să fie o problemă, fiindcă nu mai sunt între prieteni, iar oamenii de aici nu înţeleg ce se întâmplă şi reacţionează imprevizibil.

Într-o seară de decembrie, ca să dau un exemplu, am băut trei beri la Boieru şi picioruşele, ticăloasele, m-au purtat nu acasă, la o staţie distanţă de Boieru, ci o staţie mai încolo, la crâşma de la Zeicani. Să merg prin crâşme ieftine e parte din jobul meu, fac un doctorat pe manele şi de-aia stau în cartierul ăsta, să mă ţin aproape de obiectul muncii, că Ferentarii au rămas singurul cartier din Bucureşti unde maneaua mai face legea, iar lumea nu se uită urât la tine dacă asculţi.

Dacă la Boieru iarna e pustiu cam tot timpul, până şi în weekend – aici e invers, cele două încăperi sunt la orice oră înţesate de respiraţii, ca-ntr-un grajd. Locul e plin şi pentru că sărăcimea poate să bea bere la pet de doi litri ; şmecheria patronului e că ţine barul pe lângă un magazin alimentar, I mean cumperi berea din alimentară, ieşi afară în stradă şi din stradă intri în curtea barului şi abia de acolo în bar. Vara, lumea bea pe micuţa terasă din curte – iarna, se înfundă în magazia de scânduri din capăt. Toamna asta au renovat magazia şi au îmbrăcat-o în rigips; prin noiembrie, ceva rude ale patronului au început să bâzâie cu bormaşinile – au adăugat ceva spoturi, un tavan fals, o imitaţie de tejghea de bar etc., în fine, i-au dat un pic de clasă pentru săracii care-şi mai fac botezurile şi nunţile acolo.

În fine, să revin de unde am plecat, la faza când alcoolul a vorbit prin mine şi m-a făcut de căcat. Când s-a întâmplat asta, reamintesc că băusem deja trei beri la Boieru şi nu-mi mai păsa că afară era decembrie şi un viscol cumplit ; m-am dus aţă la crâşma asta de la Zeicani.

Înăuntru era animaţie şi am zis hai să mai stau de două beri. Unul din băieţii care lucrează la alimentară, o rudă a patronului, a venit la mine la masă şi mi-a zis că e un priveghi în noaptea asta, cu lăutari la capul mortului, şi că, dacă-i dau 20 de lei, mă duce acolo.Nu i-am dat – o bere, două fac cinste, dar bani nu dau, e prea mult. Plus, eram beat şi am zis că mă descurc singur.

În prima încăpere era o masă de ping pong pe care jucau barbut doi bagabonţi (unul la 25, grasul trecut bine de 30) şi un muncitor 40+. După zece minute a apărut sora patronului, care i-a gonit pe bagabonţi, şi muncitorul m-a întrebat dacă nu mă bag şi eu, că băieţii aşteaptă afară. De ce nu.

Viscolul arunca aşchii de gheaţă în obraz şi făcea ochii să lăcrimeze, o vreme haină rău, iar băieţii aşteptau după colţ: unul era mare şi gras (cam la 1,75 de fapt) şi altul slab. Grasul a încălzit zarurile în pumn şi le-a aruncat printre degete; n-avea mănuşi şi-l auzeam cum respira greu, ca oamenii foarte beţi. După ce i-au luat banii tipului cu care am venit (vreo trei lei în monede de 50 de bani, deci mărunţiş), ăsta a comentat că zarurile-s aranjate – iar grasul a făcut un pas ameninţător spre el şi i-a arătat pumnul, ce-ai zis mă?Nu ţi-ai mai luat-o de mult? Şi ăsta a tăcut, grasul respira agresivitate ca ţăranii transpiraţie.

Nu mai erau bani şi grasul insista să mă bag şi eu în joc, nu-i problemă că nu ştii, dăm zar la zar şi care dă mai mare ia banii – dar chiar şi aşa beat n-am cedat, am zis că mă duc în priveghi la fratele lăutarului X, nu ştii unde se ţine ?

E un cort la Zeuri, că băiatul săracu avea decât 24 şi a murit de supradoză. Eu sunt Alberto smardoiul, să ştii, mă găseşti la crâşmă la Zeicani. Aşa am făcut cunoştinţă cu Alberto – dar nu despre el vreau să povestesc deocamdată, ci despre priveghiul ăla.[…]

Prin februarie m-am întâlnit din nou cu Alberto smardoiul şi, deşi ceva enigmatic ca parfumul Dior plutea în aer, am preferat, ca hipnotizat, să ignor parfumul Dior şi să-l las să moară acolo, în crâşma de la Zeicani.

Alberto era cu un tovarăş la o masă din fundul sălii, vizavi de păcănele, de fapt ăla statea la masă şi-şi bea liniştit berea, în timp ce Alberto se fâţâia de la aparate la masă – se ridica să arunce o geană la cine câţi bani mai bagă în păcănele. Eu m-am aşezat la masa de lângă şi mă prefăceam că mă uit la TV, dar de fapt îl urmăream cu coada ochiului pe Alberto cum se agita pe acolo. Era binedispus şi în vervă, stătea în picioare şi nu-i tăcea gura o clipă. Povestea chestii pentru show, se dădea mare cum fac bagabonţii, sunt Rac fratele meu, îi povestea tovarăşului, eu numai înapoi, dar pumnul meu ştie decât înainte, zbang înainte, uite aşa, şi, când zicea asta, schiţa o lovitură rapidă de pumn, un upercut – şi apoi îl plimba şi-l rotea sedus prin faţa ochilor, ca pe o sculă preţioasă.

Am început să râd şi el mi-a tras şmechereşte cu ochiul şi de aici încolo am avut senzaţia că şi-a făcut caterinca pentru mine, găsise urechi virgine care să-l asculte, 14 ani la puşcărie fratele meu, 14 ani, şi vezi pumnul ăsta? Cu el am avut noroc, altfel poştă mă făcea şmecherii. Vino lângă mine să te pup, îi spunea tovarăşului; chiar s-a aplecat peste masă şi ia tras un ţocăitzgomotos pe frunte, după care la îmbrăţişat, of of of.Te iubesc mă, eşti fratele meu – şi apoi, întorcându-se spre mine, ce, bărbaţii nu poate să se iubească? Eşti fratele meu mă, de-aia îţi spun că te iubesc fraiere, ce, eşti gay dacă spui unui bărbat că-l iubeşti? E proşti bă ăia care cred aşa, uite, eu în puşcărie am futut bulangii, dar tot nu-s gay; am futut că am fost şmecher, că dacă nu eram şmecher, mi-o luam în cur, vezi pumnul ăsta?Cu el am avut noroc – şi şi-a sărutat captivat pumnul.

A ţinut-o mult cu treaba aia – dar n-am luat-o ca un apropo, aici lumea face caterincă şi aruncă nade ca s-o muşti şi s-o dai pe faţă, să te încerce, cum zic ei – iar pe mine se mai întâmplă să mă încerce dacă sunt pe invers sau nu. În cârdurile narcisiste de băieţi din Centru îmi puteam face pierdută diferenţa, mă pierdeam fără efort între paţachine masculine cu blugi strâmţi, metrosexuali cu umerii adunaţi defensiv şi alte produse umane contrafăcute după originale din Vest – însă, în mediul agresiv de bărbaţi exclusivi din Ferentari, majoritatea se prindea că ceva nu e în regulă cu sexualitatea mea.

Nu am muşcat, sunt destul de freak fără să mai precizez treaba aia; e suficient că am 40, sunt timid, neînsurat şi fără copii, ca să mă descalifice ca om. La fel ca şmecheria, homosexualitatea se tace şi se face; mulţi prind gustul pulii în puşcărie sau, pe bani, cu bulangii din Centru – dar nu se vorbeşte vreodată serios despre homosexualitate, doar se face multă caterincă pe subiect.

Prin urmare, doar râdeam la showul lui şi nu ziceam nimic, îl lăsam să se desfăşoare.

Aşa-i că ţi-e frică de mine? s-a întors la un moment dat spre masa mea, dar i-am răspuns că nu, de ce mi-ar fi; râdem, glumim, ne simţim bine – iar adevărul ăsta era, că nu mi-era frică de el, simţeam că mă simpatizează.

Păi să nu-ţi fie fratele meu, ce, ţi-am făcut ceva? Pumnul ăsta mare m-a scos la puşcărie, dar tot el m-a băgat – şi nu mai vreau acolo, m-am săturat, de la 15 ani tot între patru pereţii. Zi şi tu, nu-i mai bine aici, la o bere? Şi, când a zis asta, mi-a arătat, între degetul mare şi arătător, tatuajul ăla clasic de puşcăriaş, patru puncte şi unul în mijloc.

Am prins curaj – auzi, ce e mai bine să fii, şmecher sau smardoi ? Şi, după ce am zis asta, unul din bagabonţi, care se uita la aparate şi trăgea cu urechea la discuţie, a început să râdă, ţi-a ziso Alberto – dar nu s-a supărat şi mi-a răspuns că şmecher ca vărul lui Borcan, că-s alte vremuri acum, nu mai faci banul cu pumnul. Repet, simţeam căldură din partea lui şi că puteam să întind coarda, că toată agresivitatea aia era jucată. Mi-a dat şi cea mai concisă definiţie a şmecherului pe care am auzit-o, că şmecher e ăla cu bani în buzunar.

I-am zis că mă ocup cu muzica ţigănească şi a început să se laude cu vărul lui, care a aruncat 20.000 pe Salam – şmecher mare Borcan, face bani cu grămada, e la inima mea, că omul ăsta mă ţine la el în casă de când am ieşit de la suferinţă, înţelegi ? E la inima mea. Ca să-mi demonstreze că era la inima lui şi-a dezgolit pectoralul stâng să-mi arate nişte nume tatuate, sunt toţi fraţii mei, doar Borcan e văr de aici.

Când m-am dus după bere, i-am luat şi lui una – dar le-am desfăcut la bar; ceea ce e greşit, fiindcă dacă faci o bere unui străin, desfaci berea în faţa lui. Cât am stat la masă cu el, nu s-a atins de berea aia.

Auzi, m-a întrebat, tu cât ai sta în puşcărie pentru un milion de euro? Să ştii că după ce stai banii ăia sunt toţi ai tăi, îţi faci viaţa cu ei cum vrei: de 40.000 îţi iei Touaregul, de 200.000 îţi faci casă după soare şi de restul trăieşti după pofta inimii. Câţi ani din viaţă ţi-ai da să stai la puşcărie? Eu m-am gândit, să ştii, mi-aş da patru ani din viaţă pentru banii ăştia; cum am făcut 14, mai fac încă patru, că nu mor: dup-aia ştiu că am viaţa asigurată, toate linie, nu mai trebuie să fac nimic.[...]

În Ferentari mă simt ferit de istorie şi de politică; e bula mea de 90’s, care mă protejează de prezent. Lucrurile se schimbă şi aici – dar nu în ritmul din restul oraşului, încât cei din afară care vin aici rămân cu o impresie covârşitoare de loc abandonat în anii ’90, cu afaceri îngrămădite în dughene, praf pe străzi şi haine Made in China. Când mă disloc din cartier, evit cât pot Centrul Vechi şi încerc să impun ca loc de întâlnire Castelul, care şi el e o bulă, ceva mai mică, de 90’s, anii binecuvântaţi când am fost tânăr şi totul se ducea în jos – şi cu cât lumea se adâncea în depresie, cu atât dezinteresul devenea mai mare, o enormă nepăsare, tot mai mare pe zi ce trecea: fiindcă era rău şi la anul avea să fie şi mai rău şi sentimentul ăsta era atât de adânc infiltrat în oameni, că nimeni nu credea că o să mai fie vreodată bine – decât în cealaltă lume, din Vest. Vorba anarhistului, orice distrugere e creatoare, iar pe atunci se distrugea frenetic şi totul se învârtea în spirală în jos, era o varză înfloritoare în care un sistem dispăruse peste noapte şi fusese înlocuit cu altul, nounouţ, din care nimeni nu înţelegea nimic – încât zece ani oamenii au plutit în insecuritate, derută şi vid de reguli. Ca toată lumea, şi eu visam la o lume mai bună, cu bani şi dreptate; dar, când în fine, în 2002, graniţele spre Vest s-au deschis, iar noua societate a început să apară dintre pliuri, eram deja prea bătrân, corupt de frumuseţea compulsivă a anilor ’90 ; nu m-am mai putut adapta şi toate chestiile la care visasem în trecut, materializate deodată în faţa mea, nu m-au mai convins, mi-au lăsat în gură un gust coclit şi sălciu.

Dar hai să nu fiu ipocrit, făcând gura mare cu radicalismul lu peşte, fiindcă erau lucruri, în prezent, între care mă simţeam bine – şi cel mai mult îmi plăcea confortul pe care îl aduceau banii; or, din punctul ăsta de vedere, puteam să mă consider un privilegiat: prezentul îmi băga lună de lună bani în cont, fără să fac mare lucru, iar eu îi cheltuiam în Ferentari şi-n trecut.

Dar acum nu mai eram singur pe lume, de mine era agăţat cineva – şi trebuia să-mi întorc faţa spre prezent; nu mai puteam da înapoi, fiecare oră care trecea îmi întărea convingerea că lui Borcan îi convine aranjamentul ăsta, clar, omul nu era un fraier, frate-frate, văr-văr, dar vedea lumea în termeni de bani, intrări şi ieşiri, costuri şi beneficii... Sau poate şi Borcan, ca tot şmecherul de Ferentari, era fan Becali: ăla n-avea şcoală, ci credinţă fermă în Dumnezeu – şi, pornind de la periferie, prin combinaţii dubioase, a devenit miliardar; după ce a intrat în topul celor mai bogaţi români, ca să-şi spele păcatele din spate, a început să ridice biserici şi să-şi facă pomană cu amărâţii. De ce n-ar fi fost şi Borcan tot un credincios de-ăsta haladit, cu conştiinţa încărcată de combinaţii şi curve trimise la produs; poate că a încercat să şi-o liniştească făcându-şi pomană cu amărâtul de văru-so, pe care l-a adunat din gară ca să nu mai ajungă între lăchiţii din puşcării. Dar trădarea era trădare şi, dezertând la străini (adică la mine), Alberto muşcase mâna care-l hrănise; iar loc de iertare, când ai trădat şmecherul, nu mai e.

Însă, oricum ar fi stat lucrurile, cert era că văru-so nu-l mai vroia pe Alberto şi era rândul meu să-l descurc. Puteam să uit că aveam să-i găsesc vreun job; trebuia, în regim de urgenţă, să mă mişc să fac rost de nişte bani suplimentari – şi m-am gândit că aş putea să dau un party de manele; dar, ca să-mi iasă bani semnificativi, trebuia să fac rost de o sponsorizare să plătesc lăutarii, încât să-mi rămână mie intrarea. La sfârşitul lui 2009, cu sprijinul unor dansatori contemporani, făcusem un party cu lăutari din Ferentari în buricul Centrului, iar cheful avusese un succes neaşteptat, strânsese vreo 200 de oameni. Aceiaşi oameni acum, la o intrare average de 10, valorau per total 2.000 de lei, cu alte cuvinte chirie + garanţie + încă ceva mărunţiş de ţigări; dar 200 de oameni sunt mulţi, îi strângi greu. Pe atunci lucram ca ziarist de cultură la un cotidian şi eram pe val, lumea mă ştia – iar manelele, într-un sens, erau şi ele pe val, aveau potenţialul de scandal intact, încât lumea destupată de Centru simţea nevoia să se poziţioneze vehement de o parte sau de alta. Dar, între timp, îmi întorsesem faţa de la presă şi mă dădusem la fund în Ferentari, încât lumea mă cam uitase – iar manelele, după trei ani, îşi tociseră potenţialul subversiv.

Oricum, puteam încerca din nou, nu vedeam ce altceva aş fi putut face; atunci nu pusesem intrare, iar lăutarii au prestat gratis, i-am agăţat fluturându-le pe la nas posibilitatea de a cânta la kilometrul zero al Bucureştiului, în clădirea Teatrului Naţional, în a cărui mansardă îşi aveau pe atunci sediul dansatorii contemporani. M-am asociat cu un băiat rom care, la început, a strâmbat din nas că manele – dar, după ce partyul a avut succes, a făcut comingoutul ca manelar şi a devenit propagandist pe schema asta. Ba chiar, la un moment dat, a venit cu ideea unui Manele Pride, prin care Să Rupă Cercul Ipocriziei; de câţiva ani, nici un român cu studii mici şi mijlocii nu mai recunoştea că ascultă genul – deşi nu era nuntă sau chef proletar la care, spre sfârşit, când lumea se îmbăta, să nu se dea din buric pe manele.