„Dincolo de pod creșteau plopii, și barăcile se înșirau, parcă le văd, pe locurile virane ca niște coșciuge în deșert; se adunau după apusul soarelui, pe malul Siretului, zilierii în trei grupuri compacte ca să petreacă fiecare în legea lui. Seara răsuna de corurile sârbilor care sfâșiau aerul cu acel Tarno daleko tărăgănat și lipsit de speranță. Puțin mai la dreapta, în spatele cantinei, unde pământul era mai bătătorit, șvabii dansau ländlerul lor obișnuit după acordeonul unui vlăjgan blond cu șapca dată pe ceafă. Și mai la vale, în partea cea mai de jos a râului, erau bordeiele căptușite cu rogojini de sus până jos, unde-și țineau țiganii balurile de duminică. Tocmai ne luaserăm examenul de stat, de atâta Goethe, Wilhelm Meister și Afinitățile elective ne ieșiseră pe nas. Eram tinere, pietroase, cu ochii după bărbați. Nu aveam bani să plecăm la munte sau la mare. După ce am lucrat la fabrica de conserve Flora, la sortat legume, o lună bună de vară, am ajuns cu un camion plin de puști abandonați, știrbi și cu mucii la gură, la GAS-Zagna Vădeni. La nord erau Galații, la sud, Brăila. Terry avea câte o pereche de bunici în fiecare din aceste orașe, dar nu-i vizitase niciodată. Și tare i-ar fi plăcut să se plimbe seara pe strada mare și dimineața să meargă în port să vadă vapoarele. Terry visa să ajungă departe. Anna nu avea pe nimeni la Galați sau Brăila și nu voia să ajungă nimic. Când era de trei ani cineva a întrebat-o ce vrea să fie când o să se facă mare, a răspuns: „apă”, așa îi povestise ei mama. Terry era o roșcovană pistruiată cu picioare lungi și sâni mari, stăteam culcate pe rogojina de la intrare, pe terenul în pantă; n-am să uit niciodată poziția aceea, parcă eram tăiate în două, cu trupul în bordei și cu capul afară, priveam cerul, își depăna aventurile ei galante de la cincisprezece ani cu nepotul unui baron ungur, care-i aducea în vacanță la Gătaia – părinții ei aveau o mică gospodările acolo – tuberoze și șampanie. Bineînțeles că baronul ungur își schimbase autobiografia și devenise membru de partid. Ea îl primea într-un chimono roz cu păsări cenușii și îngenuncheată lângă pat îi dezlega șireturile de la pantofi și eu vedeam o scenă dintr-o ecranizare după Kawabata. Nu credeam o iotă din ce spunea, dar îmi plăcea s-o ascult. Povestea frumos și mă gândeam că ar fi păcat să nu ajungă scriitoare și a ajuns.
Anna împlinise în ianuarie, când bradul nu fusese încă despodobit și aruncat de pe balcon, șaizeci și cinci de ani. De pe la cincizeci am început să nu mai vreau să fiu sărbătorită. Mi se părea la fel de absurd ca și când aș fi schimbat apa la niște flori veștede. De dimineață închideam ușa de la camera de zi, ca nu cumva să se audă de afară că merge televizorul, puneam receptorul alături de aparat, ca eventualii urători să creadă că telefonul e ocupat. Mă scufundam în fotoliu și așteptam ceva. Bărbatul se foia pe scăunelul prea mic pentru el, ar fi vrut să se ridice, dar îi era rușine să o facă, fiindcă ea continua să vorbească. Îi ceru voie să-și aprindă o țigară, ca s-o întrerupă. Poți fuma liniștit, nu mă deranjează, deși m-am lăsat de patru ani, știi, sunt puțin cardiacă. Rostise ultima propozițiune cu același aer jucăuș i școchet cu care unii bătrâni îți motivează absențele sau golurile de memorie. Bărbatul fuma simplu, fără să facă rotocoale sau să scoată fumul pe nări, ținea țigara ca și când s-ar fi închinat, între degetul mijlociu, arătător și degetul mare, cum fumează țăranii. Privind-o fix în ochi se putea gândi în voie la altceva. Avea o privire verde, inexpresivă care parcă înota într-un borcan gol. Ăsta nici nu mă ascultă, nu contează, am să vorbesc în continuare, e oricum mai bine decât cu fotografia sau cu pisica. Anna se gândea la poza lui Nino, bărbatul ei, murise cu trei ani în urmă, și la pisica Dracula, cu care își împărțea parizerul. Ca să-l încerce, repeta aceeași propozițiune de câteva ori, el tot nu reacționa. E bine așa, îmi ascult singură vorbele cum aud firul de apă prelins din robinetul defect. Anna nu fusese o femeie frumoasă, dar se fălea cu trupul ei care, dacă n-ar fi apărut blestemata de burtă, ar fi arătat și azi ca la treizeci. Semăn cu mama, numai bolile ei m-au găsit pe mine cu zece ani mai devreme. De aceea mă și gândesc că aș putea să apuc șaptezeci, mama are acum optzeci și doi. Pe Kövary Tereza am cunoscut-o în anul doi de facultate, eram colege la germană – sună ca o recomandare pentru cadre de prin anii '50 -, când am și devenit prietene. Așa o chema de fapt pe Terry. Era unguroaică. Probabil că gena mea ugro-altaică după tată mă făcuse să mă apropii imediat de ea. Schimbam rochiile între noi când aveam întâlnire și la examene purtam fiecare inelul celeilalte ca să ne poarte noroc.
Femeii îi amorțesc picioarele și le lasă jos, dezvelindu-și glezenele. Privirea verde se înfige în continuare în pupilele ei, fără să mă bucure, fără să mă doară. Anna tace. Bărbatul tace, câteva minute camera se micșorează, se întunecă, devine apăsătoare, trebuie să fie un înger aici care și-a lăsat umbra între noi. Aștept, număr, minutele ard de parcă cineva mi-ar turna cu pâlnia nerăbdarea în sânge. Aștept fără să știu exact ce anume, simt că e un lucru imposibil, aproape o monstruozitate de care, de fapt, mi-e frică. În ochii mei îmi par ridicolă. Nu știu cum mă văd alții, dar ei nu au de unde să știe cine stinge lumina, cine răscolește patul în gândurile mele.
Zagna Vădeni era o fermă legumicolă care aproviziona fabrica de conserve Flora. Siretul trecea molcom printre fâșiile de pământ crăpat de secetă sau semănat cu roșii și morcovi. Pălămida invada culturile, stropitorile nu se opreau nici ziua, nici noaptea. Înaintam prin bălării ca niște sperietori de ciori fără picioare, cu coifuri de ziare pe cap. Țiganii se opreau din plivit și câte unul, mai dat dracului, cu mustăcioară și pălărie neagră, întorcea automat capul după proeminențele noastre, era de înțeles, și scuipa două cuvinte magice, „șucar cei”, care pentru noi erau la fel de incitante ca „Sesam deschide-te”. În fiecare dimineață când treceam pe la locul țiganilor eram întâmpinate invariabil cu „șucar cei”. Muream de curiozitate să știm ce însemna. Am întrebat-o pe o țigancă bătrână și ne-a spus: „ochioaso!”. În sarafanele lor de doc, cu umerii pistruiați și arși de soare, aveau fără îndoială cârlig la bărbați. Acest lucru îl observaseră și inginerul Berbecaru și inspectorul de la județeană, tovarășul Buruiană. Într-o seară, după ce au controlat caietele de pontaj cu prezența lucrătorilor agricoli și au mai zăbovit puțin în baraca inginerului la un pahar de verde, pe la 11 noaptea, când se întunecase de-a binelea și luna atârna imensă și caraghioasă ca un bostan scobit cu o lumânare aprinsă în el, cei doi cheflii au pătruns, îndoiți de șale, că drepți erau prea înalți pentru un bordei săpat în pământ, în iatacul fetelor. Inginerul și-a ales bruneta, inspectorul, roșcata.”
