Cartea săptămânii: Gabriel Liiceanu, „Despre limită”

Gabriel Liiceanu
DESPRE LIMITĂ [fragment]

Altul este cazul în care viaţa mea îşi pierde importanţa în absenţa vieţii celuilalt. De vreme ce eu am devenit altul, iar altul nu mai e înseamnă că eu nu mai sunt. Sinuciderea dovedeşte acum că imposibilitatea declarată de a concepe viaţa în absenţa celuilalt nu este o simplă ipocrizie şi că în spaţiul adevăratei iubiri eul nostru încetează să fie farsor, fiind incapabil să supravieţuiască „problemelor“ sale. Cel care se sinucide lângă cadavrul (încă fictiv) al iubitei atestă faptul că moartea ei, socotită reală, transformă într-o ficţiune viaţa lui şi că în fond, la rândul lui, el a murit. Sinuciderea nu este în acest caz decât suprimarea neconcordanţei între nefiinţa mea autentică (prin dispariţia celuilalt, în care eu eram, eu nu mai sunt) şi neautenticitatea fiinţei mele actuale (singur, eu nu sunt cu adevărat; deci, rămânând singur, sunt un simulacru de fiinţă). Sinuciderea denunţă astfel falsa pretenţie de fiinţă a eului izolat: din moment ce „eu sunt doi“, eu singur sunt o minciună ontologică. Adevărul acestei morţi este confirmat prin faptul că iubita reiterează experienţa inconsistenţei lui „a fi“ ca „a fi singur“ şi, trezindu-se lângă cadavrul (de astă dată real) al iubitului, la rândul ei se sinucide. Această situaţie neverosimilă, în care e nevoie mai întâi de un cadavru fictiv pentru a se obţine două cadavre reale, face cu putinţă cele două sinucideri menite să confirme adevărul iubirii, potrivit căruia „a fi“ în seamnă „a fi doi“.

ADAOS 2. Din nou despre însoţirea mâinilor (dialog între eu şi celălalt)

EU. În privinţa de-neprevăzutului nu te poţi pregăti. Şi nici nu trebuie să încerci şi nici să te mângâi cu gândul că ai făcut-o fără să ştii. De-neprevăzutul este un mister proiectat în viitor. Misterele nu există pentru a fi lămurite, aşa cum nici darul zeilor – pentru a fi cercetat după legile minţii.
Un sentiment autentic nu are cauză, nu are scop, el este asemeni unei plante rare ce răsare pe neaşteptate în pământul sterp. Un sentiment autentic este, de asemenea, un adevărat mister. El te locuieşte. El este centrul.
Ceea ce se petrece în jurul centrului are nume, duce pe căi greşite, se îngrămădeşte, se destramă, poate fi gândit şi exprimat.
Centrul totuşi este originar şi rămâne aşa. Înălţimile pe care le urci, adâncurile în care te prăbuşeşti, distanţa pe care ai apucat să o străbaţi – nu sunt, toate, nimic altceva decât reflexe ale neclintitului centru. În timp cade doar clipa descoperirii lui, o pâlpâire abia perceptibilă care face vizibilă promisiunea certitudinii luminii – altceva nimic.
Însoţirea mâinilor reprezintă punctul ferm ce duce spre centru, spre ceea ce a existat necontenit, există şi va exista necontenit, o adiere a inaccesibilului, o atingere a de-neatinsului, o previziune a ceea ce nu poate fi prevăzut. Chiar dacă timpul şi spaţiul îi despart pe oameni, chiar dacă oamenii se despart, acest centru există şi există acest mister.
El este un dar al zeilor pe care însă nu ştim să-l cinstim; ne-apropiem de el cu întrebări prosteşti, încercăm să-l modelăm după bunul nostru plac, îl tragem în atmosfera stătută a existenţei noastre drămuite în timp, ne văicărim fără rost.
Totuşi, de vreme ce nu am făcut nimic pentru a-l pricinui, rămânem şi altminteri neputincioşi în privinţa lui.
Cu un singur lucru îi putem ieşi în întâmpinare: în fiece clipă, bucuria reculeasă pentru ceva de necuprins în timp.

CELĂLALT. Zeii nu dăruiesc orbeşte. Darul lor are un tâlc şi cel care îl primeşte nu poate fi ales întâmplător. El s-a pregătit îndelung să aştepte darul acesta. Şi când îl primeşte, nici el nu îl primeşte orbeşte.
Dăruitorul şi cel dăruit sunt legaţi laolaltă prin dar. Când darul vine de sus, cel dăruit trebuie să fie la înălţimea lui nu numai prin felul recules de a se bucura. Cel dăruit nu primeşte darul orbeşte; prin dar, el comunică cu dăruitorul şi este atras în preajma lui. A da curs acestei chemări este unicul fel de a cinsti darul zeilor. Însăşi chemarea este darul. Cel chemat este cel dăruit.
Sentimentul autentic este un dar al zeilor. Mâinile care se întâlnesc nu sunt doar misterul întrupat al sentimentului autentic şi garanţia primirii comune a darului. Însoţirea mâinilor nu este punctul ferm al pornirii spre centru, ci centrul însuşi coborât în cei doi şi instalare a lor în centru. Ei doi, laolaltă, în contopirea lor, au devenit centru. În jurul centrului nu există nimic; înălţimile urcate, prăbuşirile, distanţele pe care-ai apucat să le străbaţi nu sunt reflexe ale neclintitului centru, ci însuşi centrul trăit ca mister şi ca dramă a sentimentului autentic.
Orice sentiment autentic se desfăşoară ca dramă. Prea delicat pentru noi, el poate să se destrame în urzeala calculelor menite să apere liniştea lui „aici“; prea firavi pentru el, el poate să ne destrame, neputincioşi cum suntem să-l adăpostim până la capăt în noi. Nimeni nu poartă până la capăt povara darului venit de sus. De-abia l-am dobândit şi, temându-ne că l-am pierde, am vrea totodată să ne desprindem de el. Iar când lucrul acesta se întâmplă, când oamenii se despart, abia atunci aflăm cât de necuprins cu mintea este vizita unui zeu în viaţa unui om.”