Matei Vișniec, Domnul K. eliberat [fragment]
„... şi să izbească în uşile de fier. Fabius, enervat la culme, ca întotdeauna, nu înceta să mormăie şi să se plîngă de puturoşenia deţinuţilor.
Apoi urmară vreo cinci minute de linişte. Nu se auziră decît nişte plescăituri înfundate şi cîte un horcăit de ins care se sufocă.
Kosef J. sări din pat şi se repezi la uşă. Se lipi cu tîmpla de metalul rece şi ascultă îndelung. Simţi că stomacul începe să-i pulseze răscolit parcă de un fel de greaţă. Realiză dintr-odată că toţi ceilalţi deţinuţi mîncau, toţi ceilalţi 49 de deţinuţi din celelalte 49 de celule mîncau şi el, al 50-lea, din cea de-a 50-a celulă, fusese, dintr-un motiv necunoscut, cu totul şi cu totul uitat. În momentul acela bătrînul Franz Hoss reapăru la capătul coridorului.
Nimeni nu putea confunda mersul tîrşîit al bătrînului gardian. Blacheurile sale zgîriau cimentul, iar talpa bocancilor dădea impresia unui şmirghel. Kosef J. auzi cum aceşti bocanci se apropiau de uşa celulei sale ca şi cum ar fi fost două animale ciudate, uşor infirme, dar încă ameninţătoare. „Doamne, îşi spuse brusc Kosef J., sper să nu fie ceva foarte rău.“ Și, fără să-şi dea seama de ce, se retrase cîţiva paşi, se aşeză pe marginea patului şi încercă să-şi ţină cîteva secunde respiraţia.
Franz Hoss deschise uşa, se propti în pragul celulei, privi surîzător şi spuse :
– Bună dimineaţa, domnule Kosef J.
– Cum? făcu cel căruia îi fusese adresat salutul, ridicîndu-se maşinal în picioare.
Franz Hoss intră în celulă şi începu să examineze pereţii. Păşi preocupat jur-împrejur şi de cîteva ori clătină din cap nemulţumit. Îşi puse ambele palme pe zid şi aşteptă atent, ca şi cum ar fi vrut să măsoare umiditatea în acel loc. Apoi oftă şi se aşeză pe marginea patului.
– Se strică vremea, spuse trist bătrînul gardian. Da, da, mai adaugă el şi se scărpină în barbă.
Kosef J. crezu că visează. Înainte de toate nu-şi putea crede ochilor că bătrînul Franz era în stare să-şi arate şi o asemenea faţă: obosită, calmă în oboseala ei, tristă şi în acelaşi timp foarte caldă şi umană în tristeţea ei. Dincolo de asta, părea de necrezut că ranchiunosul gardian putea să vorbească pe un ton potolit şi chiar sfătos, un ton care te provoca de fapt să stai puţin la taclale.
– Ploile astea mă omoară, auzi Kosef J. ca prin vis. Altădată nu ploua aşa.
– Cum? se trezi Kosef J. spunînd din nou. Era al doilea „cum“ pe care îl emitea cu stupoare şi i se făcu puţin ruşine că nu reuşea să facă faţa dialogului.
– Nu, nu, răspunse imediat, uşor înviorat, bătrînul Franz. E clar că nu ploua aşa.
În mintea deţinutului se înfiripară cîteva bănuieli îngrozitoare, care ţîşniră una după alta cu viteza unor gloanţe. „Poate că vor să mă omoare, poate că au înnebunit, poate că a venit mama să mă vadă“, se auzi Kosef J. gîndind şi pentru o clipă fu aproape sigur că gîndise cu voce tare. Dar nu, nu gîndise cu voce tare, pentru că bătrînul Franz continua să stea liniştit pe marginea patului şi să-şi scarpine barba din cînd în cînd.
– E deja noiembrie şi urmează decembrie, medită Franz Hoss şi-l privi în ochi pe Kosef J., lung şi insistent, ca şi cum ar fi vrut să ghicească din priviri părerea celuilalt.
– Dar în septembrie n-a plouat, zise Kosef J. dintr-odată, uluit că se aude vorbind.
– Cum n-a plouat? întrebă uşor răstit gardianul.
– N-a plouat, insistă Kosef J.
– Cum n-a plouat? răcni gardianul cu un fel de amicalitate răstită.
– N-a plouat, insistă Kosef J., sigur pe sine. Ar fi vrut să adauge „pur şi simplu“, dar renunţă, părîndu-i-se că deja întinsese coarda prea tare. Totuşi, se simţi inundat de un val de bucurie. Îi smulsese bătrînului gardian nici mai mult şi nici mai puţin decît doi de „cum“, ceea ce însemna că avusese curajul să-l contrazică de două ori. „Acum, îşi spuse Kosef, n-are decît să mă lovească.“
Dar Franz Hoss nu lovi. Îşi coborî doar privirile în pămînt, lăsînd să i se vadă pe faţă o expresie de om şi mai obosit, şi mai îmbătrînit. Lui Kosef J. i se făcu, dintr-odată, milă de bătrînul gardian. Aproape că îi păru rău că insistase cu acel „n-a plouat“. Ce rost avea să tracaseze un om bătrîn şi poate bolnav?
De pe coridor răzbătură pînă la ei cîteva fraze confuze. Cineva mormăia ceva şi se tîra şchiopătînd de-a lungul şirului de uşi. „E Fabius“, tresări Kosef J. cu un gînd neplăcut blocat în creier.
– E Fabius, spuse şi bătrînul gardian, ca şi cum ar fi auzit gîndul din creierul deţinutului şi ar fi dorit să-l liniştească.
– Bună dimineaţa, domnule Kosef J., spuse Fabius cînd ajunse în dreptul uşii deschise, dată la perete.
Kosef J. înclină scurt din cap şi îşi pironi privirile undeva, în gol. În definitiv, un gardian îşi putea permite orice. Dacă cei doi bătrîni aveau chef să-l salute în felul acesta, nimeni nu-i putea opri s-o facă şi să-l salute cît de cît cordial. După cum, dacă cei doi gardieni ar fi avut chef să-l bată zdravăn şi după fiecare lovitură să-i spună „bună dimineaţa, domnule Kosef J.“, nimeni nu i-ar fi putut împiedica să-şi ducă la bun sfîrşit intenţia.
Dar adjunctul Fabius şi superiorul său, Franz Hoss, n-aveau nici un gînd rău în dimineaţa aceea. Fabius rămase sprijinit de cadrul uşii cu o expresie confuză pe faţă, ca şi cum s-ar fi jenat să intre, dorindu-şi în acelaşi timp foarte mult să o facă. Urmară cîteva secunde lungi de tăcere. Fabius scoase un pachet de ţigări, îl cîntări în palmă, apoi întinse pachetul spre Franz Hoss. Bătrînul gardian îşi extrase o ţigară, cu o profundă expresie de recunoştinţă pe faţă.
– Fumaţi, domnule Kosef J.?
Kosef J. auzi întrebarea şi avu impresia că e înşfăcat de un ciclon umed şi scufundat de cîteva ori cu capul în apă. Ceva confuz i se derula în faţa simţurilor, ceva extrem de neplăcut de fapt, ca un coşmar de care eşti conştient.
– E mai bine aşa, se auzi, de foarte departe, vocea lui Fabius.
Cei doi gardieni îşi aprinseră ţigările şi Kosef J. realiză că Fabius era pe cale să-şi pună pachetul înapoi în buzunar. Probabil că momentul de ameţeală fusese interpretat ca un refuz.
– Nu, nu, se precipită Kosef J., vreau şi eu.
– Fumatul e o nenorocire, comentă Fabius întinzînd mîna în care ţinea pachetul de ţigări. Mai ales pe timp umed, continuă Fabius.
– Aşa e, întări Franz Hoss.
– Nu? făcu Fabius întorcînd o faţă veselă către superiorul său.
– Ba da, ba da! îl încurajă Franz Hoss şi Kosef J. avu dintr-odată imaginea fantastică a celor doi gardieni zîmbindu-şi unul altuia, într-un acord profund, care-i făcea fericiţi.
– E bună, spuse atunci şi Kosef J. arătînd spre ţigară, mai mult pentru că se simţise dator să participe şi el la armonia acelui moment.
– Mai am, răspunse Fabius. Cînd mai vreţi, mai am.
Celula se umplu repede de fum. Ţigara îl ameţi şi mai mult pe Kosef J. Picioarele începură să-i tremure. Inima îi pompa din ce în ce mai repede cantităţi insuficiente de sînge în creier, provocînd un fel de zgomot sacadat, ca şi cum cineva ar fi tăiat ceapă într-o bucătărie. Kosef J. se întrebă, jenat, dacă bătăile inimii sale nu se auzeau puţin prea tare în încăpere. Ar fi vrut să se aşeze pe marginea patului, un minut măcar, dar nu ştia dacă şi cum să ceară permisiunea.
Franz Hoss chicoti. Fabius făcu doi paşi înainte, se opri în faţa lui Kosef J. şi-l bătu protector pe umăr. În secunda următoare toţi trei stăteau pe marginea patului şi fumau. Kosef J. se simţi atît de relaxat şi atît de protejat cum nu-şi mai amintea să se fi simţit vreodată. Ar fi vrut să moară ca să poată întîrzia, ca să poată opri, pentru totdeauna, acea senzaţie.”