„Mă simțeam derutat. Eu credeam că să scrii e o chestie fiziologică, pentru care ai un organ special, prin frecarea de tine și de oameni obții erecția, iar la urmă ejaculezi pe o foaie de hârtie – și, când colo, ea îmi arunca în față teorii și nume proprii complet străine, îmi vorbea de escrocii ei preferați, de structuralism, formalism, deconstructivism, pizdamăsism, lucruri complicate, tulburătoare. Și seducătoare, da, da, seducătoare – o recunosc acum, sublimat în poezia de apoi. Așa că a fost pentru mine o imensă onoare s-o fut, era ca și cum i-aș fi futut în același timp pe Roland Barthes, Michel Foucault, Philippe Sollers, Gérard Genette, Mihail Bahtin, Țvetan Todorov, Jacques Lacan, gâfâiau sub mine, mă îmbrățișau cu picioarele, apoi le-o trăgeam pe la spate, explodam pe bucile lor, și, viril din pricina tinereții, era de-ajuns să mă mângîie pe coaie ca să-i călăresc iar. Într-o zi, respectul pentru teoriile literare mi-a alimentat o performanță care a durat opt ore încheiate, Camelia gemea pițigăiat, ofta, se zvârcolea sub presiunea multiplelor orgasme, fără să se gândească, presupun, la banda ei de escroci, sursa tainică a aplombului meu. Forța teoriilor era copleșitoare, dar eu încetasem să scriu. Dacă sexual devenisem foarte viguros, literar mă inhibasem. Și cum să scrii, când trebuie mai întâi să alegi, bine informat și pe deplin conștient, curentul în care te încadrezi, estetica pe care o folosești ca pe-un lubrifiant și limbajul prin care pătrunzi ca un vibrator în vaginul poeziei?
La început, constipația n-a fost supărătoare. Eram fascinat de Camelia și convins că știa exact cum trebuie să fiu și ce trebuie să fac, ca un medic literar pregătit să-mi vindece barbaria, acea barbarie care o atrăsese din prima clipă spre mine, un caz interesant de tembelism printre tinerii poeți. Stătea cu capul pe pieptul meu, îmi susura aceleași teorii din care, stors de vlagă, în ciuda celor mai nobile intenții, nu pricepeam nimic, chestie care mă descuraja, îmi ziceam că sunt un caz disperat, viața, lumea întreagă intrau în teoriile ei ca piciorul în pantof, mie nu mi se potriveau pantofii, dar speram că un efort sexual suplimentar va limpezi lucrurile. Și nu le limpezea, nu reușeam să smulg din adâncul ei, prin foraj, un secret simplu și luminos, izbăvitor. Ea continua să fie elegantă, perversă și excitată, însă îmi spunea că trebuie să scriu, o îngrijorau destinul meu, opera mea viitoare, dezorientarea mea acută – ceea ce mă face s-o privesc acum, cu obiectivitate, ca pe un candidat plauzibil pentru muza de bronz de la picioarele mele, o muză care, deși minionă, ar fi normal să-și strivească poetul, complicând astfel sarcina sculptorului realist.
La sfârșitul verii mi-a venit ideea salvatoare – de fapt, Camelia mi-o sugerase: o excursie în străinătate. Unde? În Redege. Cum? Cu trenul și cu rucsacul în spate, de la un Jugendtouristhotel la altul, pe un traseu cultural propus de ea. Problema banilor s-a rezolvat miraculos, ai mei erau fericiți să mă vadă ieșit din vizuina unde mă scremeam. Mai rămânea problema pașaportului. Am stat o zi întreagă la coadă în casa impunătoare din strada Nicolae Iorga, locul cel mai ciudat din București, capătul birocratic al unei găuri de vierme prin care puteai ieși afară. „Afară“ e un cuvânt pe care tinerii de mai târziu n-aveau să-l înțeleagă, așa cum n-aveau să înțeleagă nimic din ce se întâmpla pe-atunci. Când le-am spus unor puști că trebuia să fii angajat undeva, că era imposibil să evadezi din câmpul muncii, mi-au râs în nas, măgarii, au făcut mișto de mine și de Cooperativa Arta Aplicată, căreia de altfel îi rămân veșnic recunoscător pentru intuiția ei poetică. Unul mi-a zis chiar: „Noi am fi făcut imediat revoluție.“ Un căcat asfaltat! Mă rog, dacă îmbătrânești, te surpă o nostalgie care nu ține cont de politică și celelalte mizerii. Țin minte cuvintele unui poet venerabil, printre foarte puținii reali-ireali: „Ce bine era pe vremea lui Stalin, uite-așa mi se scula!“ Și-și îndoia cu vigoare antebrațul drept, apăsând cu palma stângă pe încheietură. L-am iubit și l-am admirat enorm. Bineînțeles, detesta comunismul, cum îl detestam și eu, îl uram mai adânc și mai violent decât își închipuiau puștii aceia, deveniți, din păcate, șoricei, în ciuda declarațiilor stridente și a unor gesturi ridicole. Sigur că-l uram – comunismul îmi dăruise bila canceroasă din creier.
După o zi de coadă în Iorga au urmat alte săptămâni de așteptare până să-mi iau pașaportul. Un obiect sacru, mi-era aproape teamă să-l ating, mă trezeam noaptea să văd dacă mai e în sertar. Entuziasmul Cameliei – îmi făcuse o listă cu orașele, palatele, catedralele, muzeele pe care trebuia să le vizitez – și constipația mea lucrau în tandem, așteptam cu nerăbdare să mă urc în tren și să ajung afară. E semnificativ faptul că afară avea să însemne pentru mine până la capăt numai Redegeul. Imediat după ’90, când începuse să se circule fără probleme, eram prea sărac și prea orgolios ca să împrumut bani. (Camelia a plecat atunci în Franța și a găsit un post la o universitate din sud.) Pe urmă, eram ceva mai puțin sărac și orgolios, dar n-aveam chef să ies – afară își pierduse farmecul. Și în felul ăsta am rămas cu Redegeul, care nici măcar nu mai există.
Într-o seară de pe la mijlocul lui septembrie m-am urcat în tren, iar la graniță m-am temut că soldații vor găsi ceva în neregulă la obiectul meu sacru, dar au fost clemenți, nu m-au dat jos, am străbătut Ungaria, alți soldați s-au arătat la fel de clemenți, și am ajuns în Cehoslovacia, unde am schimbat trenul. Căpătasem oarece încredere, așa că la granița cu Redegeul n-am avut emoții. Și m-am trezit la Dresda. Din locul fără spațiu și timp unde mă aflu țin minte cu o precizie maniacală detaliile călătoriei, care-mi apar încă mai vii decât în timpul vieții, ca și cum aș fi devenit, prin înjunghiere, cetățeanul Redegeului. Unul dintre efectele constipației poetice a fost că, nescriind și evitând să mă gândesc la scris, canalele de comunicare cu lumea erau larg deschise, vedeam totul cu o mie de ochi, auzeam totul cu o mie de urechi, miroseam totul cu o mie de nasuri, gustam totul cu o mie de guri, pipăiam totul cu o mie de mâini. Sub imperativul de a mă șlefui – măcar o brumă de cultură să capăt, dacă teoriile literare îmi rămâneau inaccesibile în ciuda eforturilor de foraj prin Camelia –, umblam barbar din oraș în oraș, însoțit de un ghid turistic și de explicațiile și sugestiile profesoarei mele notate în marginea paginilor.
Am văzut Zwingerul, cu o aripă arsă din vremea bombardamentelor aliate și cu Madona lui Rafael, la picioarele căreia doi îngeri priveau bosumflat-amuzați, am văzut Frauenkirche în ruine, printre blocuri de piatră creșteau copaci înalți, deja îmbătrâniți, dar, mai ales, fără să-mi fac scrupule de fidelitate față de Camelia, am văzut-o la Reisebüro pe Sabine – dovadă că, pentru mine, cultura a fost întotdeauna inseparabilă de sex, lucru pe care eventualii istorici ai literaturii din viitor ar trebui să-l înțeleagă până în cele mai subtile consecințe. Blondă, creață, cu sâni grandioși, Sabine a fost walkiria care mi-a bântuit aproximativ 12,83 la sută din poeme (calitățile ei sculpturale o recomandă din plin pentru rolul de muză la picioarele mele de bronz). Cu regret, dar sub presiunea datoriei culturale, m-am despărțit de ea, pentru a ajunge la Weimar, unde am vizitat cu toată atenția casa lui Goethe. Camelia mă obligase să-l citesc pe Eckermann, trecusem printr-un calvar, însă eram mândru să recunosc acele obiecte meschine dintr-o casă în care n-aș fi locuit nici să mă arunci într-un bazin cu ulei încins. Există deosebiri importante între poezia mea și poezia lui Goethe – lucru de care istoricii literari din viitor își vor da seama cu ușurință. La domul din Naumburg am fost frapat de un chip feminin din piatră, la Leipzig am intrat în Thomaskirche... În fine, toate detaliile astea par culese din însemnările unui turist bulimic cretin, ceea ce fără îndoială eram, numai că ele au devenit substanța străinătății mele absolute, memoria mea vie de cetățean al Redegeului.
Și am ajuns la Berlin, un oraș cenușiu mânjit de Spree, cu ziduri purtând încă urmele gloanțelor din război. Camelia îmi recomandse Pergamonmuseum, m-am supus, dar în sala unde se afla templul grec mi-au căzut ochii peste o turistă americancă ținând în mână dezorientată ghiduri și pliante. M-am hotărât imediat să-i vin în ajutor și s-o lămuresc. Deși s-a dovedit că nu era deloc dezorientată, așa privea ea lumea, a acceptat un schimb de amabilități – și nu-mi dau seama unde aș fi ajuns dacă din sala alăturată n-ar fi apărut un american înalt, visător, prietenul ei, cu care m-am simțit dator să exersez o scurtă conversație, înjurându-i zdravăn pe ruși, bătându-mi joc de prezența ubicuă a pancartelor imense cu „Deutsch-Sowjetische Freundschaft“ și de statuile copleșitoare ale lui Marx și Lenin plantate în fiecare piață din fiecare oraș. Mi-am luat rămas-bun, îndreptându-mă spre ieșirea din muzeu, și chiar în momentul când coboram treptele am observat un bărbat cu o cicatrice adâncă pe frunte, care mă privea insistent. Am avut o senzație neplăcută, parcă m-ar fi mângâiat o reptilă pe șira spinării, dar am trecut mai departe, m-am plimbat prin oraș, am băut o cafea în Alexanderplatz, m-am urcat în turnul televiziunii pentru a arunca o privire dincolo, în Berlinul de Vest care se deslușea după zid, alb, strălucitor, ireal. Lasă, mi-am zis, bine că ai apucat să-l vizitezi și pe ăsta, eram într-o stare de confort interior, dar obosisem și mi se făcuse foame. Mi-am luat niște crenvurști de la un Imbiss, apoi am intrat într-un magazin să-mi cumpăr bere, iar după ce am plătit, când să ies, mi-a apărut în față omul cu cicatrice, însoțit de alți doi indivizi în geci de piele. Am înțeles imediat ce se întâmplase – conversația mea stupidă cu americanii, blestemul de a fi sensibil la eternul feminin, blestemul lui Goethe! Mă și vedeam arestat, închis, deportat în Siberia – o imposibilitate, dar judecata mea avea găuri. Omul cu cicatrice m-a luat în engleză, întrebându-mă dacă nu vreau să cumpăr un calculator de buzunar. I-am zis că nu, i-am zis că sunt turist. „De unde?“ „Din România.“ S-a întors atunci spre ceilalți ștaziști-securiști și s-au cărat cu toții. Savuram norocul de a fi român, însă abia mă țineam pe picioare. Mi-am dat seama că fusesem urmărit toată ziua prin oraș, la fiecare colț de stradă trebuie să fi fost camere de supraveghere, sau se ținuse cineva scai de mine, băuse cafea la o masă alăturată, se urcase și el în turn, naiba știe. Am vrut să scriu un poem despre asta, un poem eliptic, lucios, am renunțat din lipsă de erecție. De fapt, la majoritatea poemelor am renunțat, nu sunt priapic.
Iar pe Șapte Octombrie mă aflam în mulțimea pestriță de pe Karl-Marx-Allee, asistând la parada militară ca tratament prin spaimă la spaimele mele, ca tratament prin oroare atent calculată, și cu speranța că voi scăpa de constipație. Era sărbătoarea națională a Redegeului, de care majoritatea lumii a uitat, după cum a uitat și de Redege. Cei din jur priveau cu un amestec de mândrie, dezgust și curiozitate defilarea soldaților mărșăluind în pas comic-grotesc, mult săltat, în rânduri perfect aliniate, la dictarea unei muzici de circ hipnotic ritmate, îți venea și ție să tropăi, să bați din palme – talentată fanfară, mi-am zis, contaminat de cultura muzicală pe care mi-o injectase Camelia între două lecții despre Foucault și Lacan. Au urmat șiruri-șiruri de vehicule blindate, tancuri, tancuri mai mari, tancuri și mai mari, tancuri încă și mai mari, duduia pământul sub șenilele lor, însă muzica ritmată continua să se audă cu putere, transmițându-ne tuturor o paradoxală bună-dispoziție, o încredere în ceva sacru, imposibil de deslușit. Iar încrederea a sporit la apariția camioanelor cărând în remorci katiușe, o groază de țevi lipite una de alta, gata-gata să ejaculeze, și a ajuns la paroxism când am văzut defilând rachetele, rachete tot mai mari și mai lungi, falusuri cu aripioare discrete care declanșau isteria publicului feminin din jurul meu și teama respectuoasă a bărbaților. În fine, s-a pus în mișcare fanfara, același pas săltat bizar, de parcă alămurile și zorzoanele ar fi fost lipsite de greutate, o fanfară impecabil aliniată, irezistibilă, cuceritoare – triumful circului hipnotic desfășurat pe Karl-Marx-Allee. Ce puternică e Armata Populară! – mi-am zis nedumerit de voioșia mea, căutând din priviri un Imbiss la care să înfulec o pereche de crenvurși.
Toate astea (mai puțin episodul cu Sabine) i le-am povestit în detaliu Cameliei la întoarcere, după ce am forat iarăși în căutarea unei teorii pe măsura mea. M-a ascultat până la capăt, zâmbind fin, a încercat apoi să-mi declanșeze o nouă erecție, fără succes. Seducția marilor nume se estompase, în locul lor s-au instalat marșuri militare – calea mea regală spre circ și grotesc, motivul principal pentru care mă consider un demn cetățean al Redegeului. Odată ce Roland Barthes și gașca lui de escroci intraseră în declin, Camelia a devenit mai puțin interesantă – și ne-am despărțit.
Curge moloz prin venele noastre Ni se fac perfuzii cu noroi – mi se părea că e destul, n-aveam nimic de adăugat. Am pus foaia de hârtie în sertar, lângă ea am așezat creionul portocaliu cu mină de zero virgulă șapte cumpărat la Dresda și păstrat cu sfințenie vreme de trei decenii și jumătate, m-am ridicat din scaun, am cercetat sticlele rămase de la sărbătorirea concedierii mele, am găsit puțin vin pe fundul uneia, l-am sorbit dintr-o înghițitură, am luat altă foaie de hârtie, un pix banal cu pastă neagră și m-am apucat să întocmesc lista posibilelor ocupații ale unui poet în România. La poziția a șaptea am scris paznic de noapte.”
